N-am plâns când unul din cei doi bebeluși s-a stins la mine în burtă.
N-am plâns când prin săptămâna 20 de sarcină am avut o sângerare și am crezut că o s-o pierd și pe ea.
N-am plâns când copiii au făcut un virus pe care dacă îl luam și eu putea să-i producă grave malformații bebelușei din burtică.
N-am plâns după naștere când așteptam să mi-o aducă iar neonatologul a venit cu brațele goale. Mi-a zis că ea e la terapie intensivă.
N-am plâns când mă duceam și o vedeam conectată la aparate și nu mă lăsau să o iau în brațe.
N-am plâns când am aflat că mi s-a rupt uterul în timpul travaliului și puteam muri amândouă.
N-am plâns. Azi mă uitam cum doarme la mine în brațe. Liniștită, sănătoasă, frumoasă. Perfectă. Și am avut curajul să plâng, să mă bucur. Că am trecut peste toate. Că suntem aici. Împreună.
Miroase a cel mai frumos parfum, cel de bebeluș. Acum ar trebui să o pun în pat. Dar nu pot. Mă păcălesc că o mai țin doar un minut. Nici eu nu mă cred. Probabil că o să se învețe și ea, ca și frații ei, numai în brațe. Nu-mi va fi ușor. Dar ce greu îmi va fi când va crește și nu o voi mai putea ridica. Iris, a treia minune a lumii noastre.
