Un nou episod din „vacanța noastră de o zi” s-a desfășurat în Bulgaria. Când te gândești că te duci în altă țară pare că e departe, că îți trebuie timp. Măcar câteva zile.
Nu e și cazul orașului Ruse. Prin care am trecut de multe ori și niciodată până acum nu l-am considerat un obiectiv turistic în sine. Până am văzut poze de la spectaculoasa peșteră Orlova Chuka din apropiere și am zis că trebuie să mergem.
De la București până la Giurgiu faci puțin peste o oră. Noi am plecat duminică, drumul a fost liber. Dar noi… ca nimeni alții.
Am reușit iar să plecăm de acasă la ora 11. Apoi să ne întoarcem că uitasem un cub rubik. Să plecăm iar și după vreun sfert de oră de mers, Iris să spună că vrea să coboare. I-am explicat că nu are unde. Că e soare pe marginea drumului și foarte cald. Atunci a zis că vrea în brațe. Pentru că asta chiar nu se putea, am oprit. Am plecat și i s-a făcut lui Vlad foame. Deși abia mâncase. Mă rog, ideea e că am făcut vreo 2 ore până la Giurgiu, cu opriri și cu întrebarea „când ajungem?” venită la fiecare 5 minute. Asta că să înțelegeți de ce căutăm locuri prin apropiere.
În vamă nu am stat mult. Dar am prins un accident chiar pe podul Giurgiu-Ruse unde am stat cam 15 minute și am admirat peisajul.
Din Ruse până la peștera Orlova Chuka am făcut cam 30 de minute. Am mers pe un drum de câmpie. Nu se vedea niciun deal sau munte la orizont. Unde să fie o peșteră? Ne-am gândit că am greșit drumul.
La un moment dat în mijlocul unor câmpii se cască o prăpastie. Nici nu știu cum să-i spun. M-a dus cu gândul la Moise care a despicat marea în două.
Am parcat, am coborât un deal de unde se vede peisajul în toată splendoarea lui, de la o înălțime amețitoare.
Am plătit biletele de intrare. 20 de leva pentru mine și soț. Pentru copii e gratuit. Apoi am coborât peste 200 de scări, unele foarte avariate de vreme.
În peșteră se intră în grup organizat, cu ghid, din oră în oră.
Afară erau 38 de grade. În interior 14 grade și 90% umditate. Ne-am dus cu polare și hanorace la noi. Altfel, 45 de minute cât durează vizita, am fi dârdâit de frig.
Copiii abia așteptau să intre. S-au fâțâit pe lângă intrare, și-au făcut tot felul de scenarii legate de ce e înăuntru.
Peștera este pur și simplu spectaculoasă. Sculptată de apă. Nimeni nu știe de unde venit apa cu așa o presiune de jos în sus de a reușit să formeze grota. E plină de stalactite și stalagmite. Picură apă din plafon iar pe jos e umed și alunecos. Dar sunt lumini difuze peste tot, care își schimbă culoarea. Bucuria copiilor!
Temperatura interioară e constantă tot anul. Plafonul peșterii variază. Au fost zone unde am mers pe vine, așa de jos era. Un domn de lânga mine nu cred că era obișnuit cu mersul piticului și a trecut la mersul în genunchi.
În alte zone, plafonul era foarte înalt. Copiii au pipăit stalactitele umede, au mers prin tuneluri care la un moment dat am crezut că sunt un labirint.
Și au cântat (așa cum ne-a arătat ghidul) lovind ușor cu pumnul în anumite zone din stâncă. Peștera are o acustică specială. S-au organizat și concerte aici dar s-a renunțat pentru că umiditatea foarte mare afecta instrumentele muzicale.
A fost o aventură. Dar care reprezentat doar încălzirea pentru ce a urmat. Cele peste 200 de trepte. De urcat! Și un deal!
Când am ajuns la mașină nu știam ce ne e mai tare: foame sau sete? Am zis să le rezolvăm pe amândouă și ne-am dus în Ruse la un restaurant (Hacienda) din centrul vechi.
Inutil să spun că am fost doar noi în restaurant. Se vede din poze. Am mâncat foarte bine și la prețuri bulgărești. Adică, mai mici ca la noi.
Am plecat când deja se însera. Două ore am făcut până acasă, fără să mai oprim pe undeva. Un record pentru noi.
Dacă vreți se vedeți unde am fost în primul episod din vacanța noastră de o zi, puteți citi aici:
