Site Loader

De ce a decis un psihoterapeut să facă 6 copii

Nu e meritul meu că pot astăzi să scriu acest text. Meritul e al prietenelor mele Dana și Carmen. Lor le datorez decizia pe care am luat-o acum vreo douăzeci de ani, pe când zăceam epuizată în patul de fier din spital, în sala de nașteri.

Dana și Carmen erau prietenele mele cele mai bune din liceu. Carmen era blondă și fan George Michael. Dana era brunetă și îi plăcea Rick Astley. Aveau însă ceva în comun: erau singure la părinți. Pe vremea aceea făceam o grămadă de lucruri împreună: chiuleam de la școală, ne plimbăm pe plajă, citeam, vorbeam despre orice ne trecea prin cap, chiar câte o noapte întreagă. „Ce bine de tine…” – oftau ele nostalgic de câte ori într-una din aceste activități se insinua ideea că eu aveam un frate.

Pe bune că nu le înțelegeam. Frate-meu fusese pentru mine o constantă sursa de enervare – din copilărie, când ne certam și ne băteam ca chiorii pe jucării, bomboane cubaneze și rarele ciocolăți Toblerone pe care le mai primea mama cadou pe la serviciu și până la liceu, când părinții nu mă lăsau să merg la petreceri decât dacă îl luăm cu mine (asta însemna de obicei că venea și cu bețivii lui de prieteni și mă făcea de râs). Dar Dana și Carmen aveau alte idei. „Ești fraieră” – spuneau. „Habar n-ai ce rău e să fii singur”. „Când o să am copii, o să fac doi” – și așa mai departe.

Fix de asta mi-am amintit pe când zăceam, cum am spus, în sala de nașteri, după ce apăruse pe lume prima noastră fetiță. După un travaliu normal de vreo 10 ore și o naștere fără incidente eram totuși la capătul puterilor. Acum 20 de ani spitalele erau ceva mai nașpa decât în prezent din toate punctele de vedere și experiența respectivă îmi testase limitele. (Mulți ani după aceea numai mirosul specific de spital făcea să-mi tremure picioarele). Recunosc cu toată sinceritatea că, dacă ar fi fost după mine, n-aș mai fi avut dorința sau energia să mai trec încă o dată prin tot ce trecusem.

Dar mi-am amintit de Dana și de Carmen. Așa că aproape doi ani mai târziu o luăm de la capăt.

Am avut astfel șansa să descopăr că un al doilea copil (la interval de aproximativ doi ani de primul) înseamnă, surprinzător, doar un efort de aproximativ 20% în plus – din toate punctele de vedere (financiar, al timpului, al energiei). Toate obiectele necesare – hăinuțe, pătuț, cărucior, jucării  – există deja. Diferența în ce privește cheltuielile cu hrana e nesemnificativă. Programul copiilor poate fi ușor comasat după ce ultimul venit împlinește 7-8 luni (orele de somn și masa încep să se suprapună). Majoritatea mamelor pot confirma că un singur copil tinde și de obicei reușește cu succes să îți umple tot timpul liber. Ei bine, la fel fac și doi. Nu-i nicio diferență. (De fapt, ar fi una: dacă ai un singur copil, acela stă pe capul tău fiecare secundă în care e treaz. Dacă sunt doi, de la în anumit moment încep să se joace unul cu altul și te mai eliberezi puțin).

Oricum, părinții iubitori și responsabili cu copii unici își vor investi toate resursele disponibile în unicul copil. Ghici care e diferență când ai doi? Vei face la fel. Dar vei avea doi. Eu am ajuns la concluzia că merită.

Pentru cei cu spirit de aventură, copilul nr. 3 aduce un plus de originalitate. La propriu. Viața cu trei copii față de cea cu doi e mult mai interesantă și imprevizibilă. Doi copii prezintă un spectacol destul de banal: se ceartă între ei. La trei copii apare posibilitatea de a face și desface alianțe, apar tot felul de tehnici de manipulare și subtilități. E mult mai amuzant și instructiv și pentru ei și pentru părinți. În plus, îmi amintesc că mă simțeam destul de „cool”. Dintre colegii mei de liceu, unul singur mai reușise 3. Ce mai, eram speciali.

De la trei în sus practic nu am mai simțit nicio deosebire – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată. Mai multe agățătoare de pus la cuier, mai multe perechi de încălțări și jucării de care să te împiedici etc. Efort în plus nu am mai înregistrat, probabil eram deja anesteziați.

Ce mi s-a părut de-a dreptul fascinant a fost felul în care Dumnezeu ne-a dat, la fiecare nou copil, exact ce am avut nevoie ca să meargă totul bine. O slujbă mai bună. O casă mai mare. O grădiniță ieftină și bună. Mai multă înțelegere între noi. Mai multă putere. Mai mult curaj. Mai multă încredere.

Mai există un aspect deloc de neglijat. Dacă ai mai mulți copii… vei avea mai mulți copii. Dar și ei se vor avea unii pe alții.

Tatăl meu a avut doi frați și două surori. Bunicul era preot și sub regimul comunist a fost în două rânduri arestat și dus câțiva ani în lagăre de muncă. Tata și-a întreținut practic frații mai mici la școli și și-a ajutat familia mulți ani după ce s-a căsătorit. Toți cinci se iubeau unul pe altul și erau foarte legați. Mama mea are un frate și o soră. Avem pe acasă un album întreg cu poze din vacanțele lor împreună pe când erau tineri, și în toate arată fericiți.

Și în această lume din ce în ce mai consumeristă și mercantilă știu că poate singura persoană de la care pot cere ajutor la nevoie, fără să mă judece sau să pună condiții, e fratele meu.

Mă bucur tare mult la gândul că și copiii mei, la nevoie, nu vor fi singuri. Acesta e cel mai de preț dar pe care, cred eu, m-am priceput să li-l fac.

P.S. Dana și Carmen s-au ținut de cuvânt. Au amândouă câte doi copii. Și încă mai ieșim împreună.

Andreea Giurgea are 45 de ani, este căsătorită din 1993 și are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universității București în 1997 și Facultatea de Psihologie a Universității Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanța ca psihoterapeut.

NOTĂ
Povestea a fost preluată cu acordul Ștefanei Totorcea de aici http://stiripentruviata.ro/andreea-giurgea-pledoarie-pentru-frati/. Mulțumesc, Ștefania!

Post Author: Alina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *