Ce m-a convins să plec din România? Dragostea, clar. În ultimii 10 ani am tot ieșit din țară, voiam să plec dar nu voiam. Ezitam. Iubeam televiziunea, unde mi-am și petrecut vreo 13 ani din viață. Așa că în vacanțe fugeam pe unde puteam. Dar de fiecare dată mă întorceam. Nu puteam părăsi televiziunea. Era o iubire prea puternică și prea lungă între noi. Până când l-am întâlnit pe el. În câteva luni eram demisionată cu acte-n regulă și mutată-n Franța.
CUM E SĂ ADUCI UN COPIL PE LUME ÎN FRANȚA
Sunt aici de 4 ani. Locuim la sud de Paris. Nu foarte departe când nu vrei să ajungi acolo, dar nici foarte aproape când vrei să-l vizitezi. Într-un orașel medieval, Etampes, foarte romantic și plin de șarm.
Deci, mă trezesc eu în Franța, foarte îndragostită. Doi ani mai târziu, și foarte însărcinată. Coșmarul vieții mele: 35 de ani mi-a fost frică să nasc. Nici copii nu prea mi-am dorit, fie din cauza asta, fie că nu eram pregatită să iau pauza de la muncă, fie că nu era bărbatul ideal lângă mine.
Dimpotrivă, mi-a făcut cunoștință cu doi psihologi, o moașă și un hipnoterapeut. Poate-poate mă calmează ăștia. Nimic. Și eu îs încăpățânată ca un catâr. I-am terminat nervos pe toți. No, și vine 14 ianuarie 2016 cu frig și contracții. Am născut în spitalul de stat de la noi din oraș.
Singură în cameră, condiții ca în clinicile private din România, asistentele super drăguțe, moașele la fel. Numai cuvinte de laudă am după momentul nașterii. Până acolo însă… Epidurala nu mi-a prins că avea probabil altceva mai bun de făcut. Înainte de asta, am negociat o jumătate de oră cu o asistentă până să-mi facă injecție cu calmant.
Pentru că epidurala nu prindea, i-am spus asistentei că am venit la spital, nu la măcelărie. A plecat și până dimineața nu am mai văzut-o prin preajma mea.
Pe 15 ianuarie îmi țineam bebelușul în brațe și-mi ceream scuze pe la toate asistentele. Că scandalul era deja făcut. Noroc că doamnele alea sunt obișnuite cu tot felul de oameni. Și nu pun la suflet cu una cu două toate cuvintele spuse la nervi și durere.
Anaelle are aproape doi ani. Vorbește mai mult în franceză, însă spune destul de multe cuvinte și în română. Cert este că indiferent în ce limbă îi vorbim, ea le înțelege perfect pe amândouă.
După ce a făcut un an și două luni, am dat-o pe Anaelle la bonă. Până atunci m-am ocupat eu de ea, ajutată de părinții mei și de socri. Acum merge la „tata”. Așa-i spun ei la bonă. Acolo mai are două prietene. Adoră să se joace. În fiecare zi are activități diferite. Merg la arte plastice, la bibliotecă, în parc, la gimnastică. Și lista e lungă.
Sunt mai multe tipuri de bone în Franța. Iți poți lua o bonă în sistem privat, asta te costa cam 1000 euro pe lună, program de 8 ore. Tu îți duci copilul la ea și mai are vreo 2 sau 3 colegi de joacă. Nu prea sunt bone care vin ele la tine și se ocupă doar de copilul tău. Să fii bonă aici e un serviciu cu acte în regulă. Îi faci contract, îi plătești toate dările la stat plus zilele de concediu și tot ce mai are nevoie un angajat.
Apoi mai este bona de la stat. Care te costă vreo 200 euro. La amândouă e in funcție de venitul familiei. Dacă veniturile sunt mai mici, o parte din bani îi dă statul. Noi am ales o bonă din sistemul de stat. A fost mai ușor, plus că sunt super verificate de creșă și mi-a convenit asta.
Deci, în prezent, iau o alocație de 184 de euro pe lună până când copila va împlini trei ani. Apoi, Dumnezeu cu mila, că statul are alte treburi de făcut și pe alții de ajutat. Noi însă încercăm să-i oferim tot ceea ce ne stă în putere. Și să-i facilităm viața. Să-i deschidem lumea spre cunoaștere și s-o facem curioasă. Dacă va vrea să studieze în Londra sau ce știu eu pe unde, va avea posibilitatea asta, asta-i clar.
UNDE MERGE CU FETIȚA ÎN TIMPUL LIBER
Am fost în Paris, am vizitat muzee, grădini zoologice, ferme de animale și legume, expoziții de pictură sau cu diferite obiecte de artă, teatru de păpuși, o ducem la brocante (un fel de talcioc).
Noi am fi în stare să ne petrecem vacanțele și în pat. Cel mai mult contează că suntem împreună. Că ne este bine.
CU CE SE OCUPĂ LUCIA DE CÂND E ÎN FRANȚA
Eu am scris aproape 4 ani la un ziar franțuzesc, acum am făcut o pauză pentru că nu mai am timp.
Am făcut voluntariat la un organism care ajută persoanele cu probleme la serviciu, pe dreptul muncii. Așa m-am decis să fac un master în drept civil la Paris II Assas-Pantheon. E pentru studenții străini. E greu. De la greu spre foarte greu. Și uneori am senzația că toate cursurile-s în chineză, nu în franceză.
Am mai multe variante după ce termin. Ori jurist, ori într-un cabinet de avocați, ori în administrație. Probabil că voi mai învăța puțin să dau concursul de intrare în administrație. Cu o diplomă în drept ai destul de multe variante. Însă nu sunt foarte decisă. Tot televiziunea rămâne marea mea dragoste. Însă dacă aș încerca în TV, ar însemna să nu mai am timp pentru familie, ceea ce nu-mi convine. Mi-am schimbat prioritățiile, dar nu și iubirile.
Aici mă mai ocup cu shoppingul. Asta ca să nu-mi ies din mână. Cu organizatul francezului să repare câte ceva prin casă. Aici mai am însă de perfecționat.
Ayme se ocupă de coordonarea lucrărilor pe șantiere. Face muncă de birou, comenzi, foi de pontaj, dar și teren. Ca deh, dacă nu verifici cu ochii tăi, lucrurile în Franța stau ca și-n Romania. Fiecare înțelege ce vrea și execută cum vrea. Singurul impediment ar fi că atunci când termini un șantier, îți e repartizat un altul iar distanța de la casă până la serviciu poate fi destul de importantă. Dar e obișnuit cu condusul, ambuteiajele în Paris, nervii din trafic.
PLANURI DE VIITOR
Peste vreo 40 de ani mă văd așa : mâna în mână cu Ayme, pășind încet pe străzile vechi.