Mă numesc Corina, am 32 de ani, sunt mama a trei copii și lucrez în domeniul bancar. Vin dintr-o familie modestă, formată din 12 frați (7 fete și 5 băieți). Copilăria mi-am petrecut-o la țară, alături de străbunici, într-un sătuc tare frumos înconjurat de pădure, unde primăverile erau parfumate de mirosul teiului și iernile ca de poveste.
Fiind mulți frați, inventam jocuri, făceam tot felul de ghidușii, era acea copilărie inocentă, fără tablete, telefoane sau alte gadgeturi, o copilărie de care îmi este tare dor și pe care, într-o oarecare măsură, mi-aș fi dorit-o și pentru copiii mei. Fiecare aveam câte una sau mai multe sarcini, eram responsabilă de mică. Fiind printre cele mai mari am știut ce înseamnă greul.
Nu așteptam de la părinți bani sau nu știu ce cadouri. Am învățat încă de mică să îmi câștig existența. În vacanța de vară, cam după clasa a V-a, am început să lucrez cu ziua la sapă. Apoi la liceu, primul meu job a fost la tipografia din sat. După liceu m-am angajat în București, m-am înscris la facultate. În perioada aceea l-am cunoscut pe el, cel care avea să îmi devină partener.
Era prin primăvara lui 2010 când ne-am cunoscut. Mă suna tot timpul să vadă ce fac, unde sunt. Eu credeam că îi pasă de mine, că ține la mine dar de fapt era posesiv, voia să dețină controlul. După 6 luni de relație am rămas însărcinată. După ce i-am spus, a devenit foarte nepăsător. Simțeam cumva că am ajuns la mâna lui și vedeam că nu se mai străduia să mă cucerească. Devenisem proprietatea lui.
După încă 6 luni m-am mutat la el. Era foarte gelos, îmi controla telefonul, conturile de socializare, până și cadrul meu de salariu îl țina și periodic mergea să verifice dacă lipsește ceva. După ce am născut și-a arătat adevărata lui față.
Nu mai aveam voie să fiu vizitată de familie, să îi vizitez eu, nu prieteni, nu plecat departe de casă. Pentru orice trebuia să dau socoteală. Era ca și cum eu nu existam, doar el. El și ai lui. Îmi vorbea foarte urât, mă înjura. A început cu o palmă, au urmat pumni, bătăi de față cu părinții lui. Mă amenințau că mă vor da afară din casă și că ne vom vedea în instanță, că fata va rămâne la ei. Atunci mi-am dat seama că nu am pe nimeni și că trebuie să plec. Zis și făcut.
În aceea seară am cărat lucrurile la o vecină pentru că el pleca nopțile de acasă și venea de multe ori dimineața. Am sunat la poliție și am spus ce mi se întâmplă. Mi-a răspuns o doamnă polițist care mi-a sugerat să plec, mai ales că aveam o fetiță. După două zile am reușit să plec, dar nu știam unde mă voi duce. O prietenă o cunoștea pe doamna Natalia Ungureanu (director executiv Touched România, o asociație care ajută mamele aflate în situații dificile), a sunat-o și i-a spus de mine.
Am mers la un interviu și m-au acceptat, dar nu erau locuri disponibile în centru decât după o lună. Nu îmi venea să cred că există acel loc unde pot sta, nu îmi venea să cred că se putea rezolva așa repede. Am stat o lună la o prietenă și apoi am mers la Casa Agar (a Asociației Touched), acolo unde am fost primită cu brațele deschise. Era prima dată când cuiva îi păsa de mine fără vreun interes. Nu credeam că există și astfel de oameni, că în sfârșit cineva mă ascultă. Au urmat ore de consiliere psihologică, recăpătarea încrederii în mine și multe altele. Am început procesul de custodie pentru fetiță.
El începuse să vină să o viziteze doar că venea cu poliția, spunând tot felul de minciuni. Îmi spunea că o să facă tot posibilul să fiu dată afară din centru. Am primit custodie comună dar cu domiciliul la mine. Apoi se tot ruga de mine să mă întorc la el. Văzând că așa nu îi merge a început să amenințe că ne va omorî.
După o perioadă am rămas însărcinată și de rușine, de teama de a nu fi judecată m-am întors la el. Știam că nu s-a schimbat dar preferam să suport consecințele decât să fiu judecată. După ce m-am întors a urmat calvarul. Se purta și mai urât, din târfă, panaramă, animal retardat și multe altele nu mă scotea. Îmi spunea că mă calcă în picioare, că mă aruncă pe geam. Atunci fetița venea și mă înconjura cu mânuțele spunându-mi că mă salvează ea. Cu timpul, ea început să nu mai reacționeze, să i se pară ceva normal, ca o muzică pe fundal. Asta m-a speriat foarte tare și mi-am spus că trebuie să plec. Le vorbea urât și copiilor, ce îmi spunea mie le spunea și lor.
Maria, fetița mea, în fiecare seară, cu mânuțele împreunate uitându-se spre cer mă întreba: „Mami, aceea este steaua dorințelor? Îmi doresc și eu să avem doar noi o căsuță mică, doar o cameră, dar să avem liniște.” Mă simțeam vinovată pentru că m-am întors la el.
În mintea mea era doar gândul: „Cum să fac să plec? Unde?”. Era greu să trec din nou pe unde mai trecusem, era foarte frustrant dar am făcut-o. După doi ani și ceva m-am întors din nou la Casa Agar. Am fost sprijinită încă o dată. Pentru a doua oară, acești oameni au crezut în mine.
Au trecut doi ani de când am plecat de la el. Acum sunt căsătorită, am un soț care mă iubește și îmi este alături și avem încă un băiețel de 4 luni. Am învățat că oricât de greu ar fi, nu trebuie să stau în aceea situație. Mi-a fost foarte greu să ies din zona mea de confort și să mă descurc o perioadă ca mamă singură. Nu-i ușor. Dar nimic nu se compară cu liniștea pe care o am acum. Chiar dacă sunt unele greutăți, acum nu mai sunt singură. Ducem greul împreună, știm pentru ce luptăm. Avem planuri de viitor. Îmi văd viitorul alături de soțul meu, crescând copiii împreună, luptând pentru ceea ce ne dorim, îmbătrânind frumos. Este așa cum îmi doream. Am avut multe momente când mă simțeam afectată de trecut. Poate vor mai veni și altele dar încerc să le fac față. În fiecare zi încerc să trăiesc în prezent și să las trecutul în urmă.
Dacă acum câțiva ani povesteam despre ce am trăit plângând, acum chiar sunt relaxată. A fost o lecție, am învățat ceva din tot. Ca sfat pentru alte mame care trec sau au trecut prin ce am trecut eu ar fi să nu își piardă speranța, să lupte, să privească înainte și cum îmi place mie să spun: „Dumnezeu nu întârzie să apară atunci când nu mai putem”. Eu am văzut asta. Și nu doar o dată.