Site Loader

Trăiesc într-o lume complet diferită de a noastră – Islamabad (Pakistan)

Afară e cald ca-n nopțile de aprilie, început de mai. Deși e noiembrie. Ajungem tot pe beznă, la aproape 6 dimineața, la guest house-ul unde stăm în Islamabad, ne ducem către camerele noastre, a mea e mare-mare și are un pat în care mai încap vreo doi ca mine. Pensiunea Shangrilla e condusă de Mehnaz, o femeie la 40 de ani, care își crește singură cei doi copii și conduce cu succes, într-o țară musulmană, două locații hoteliere. E într-o zonă curată, sigură și aerisită, fix la granița cu Blue Area, partea diplomatică a orașului.

Urbea e pustie în week-end. Nimeni pe trotuar, nu că ar umbla lumea pe el, o face tot pe marginea șoselei, doar mașini pe benzile largi, bine făcute, mărginite de verdeață, copaci, flori, stâlpi de iluminat pe care se cațără tulpini vânjoase cu frunze mari. În zare, se văd doar înălțimi și umbre de înălțimi, suntem într-un oraș cu priveliște frumoasă, la poalele dealurilor Margalla și ale Himalayei. E foarte mult verde. Capitala a fost ridicată acum câteva decenii, mutată aici de la Karachi, oraș care are mai mulți locuitori decât România, dar care era, zic pakistanezii, prea expus.

NU VEZI COPII PE STRADĂ LA JOACĂ

Tot mai multe femei se ridică în Pakistan și încep să aibă joburi de top. Mai ales în zonele urbane. Femeile încearcă să scoată capul într-o lume a bărbaților. Sunt multe femei foarte inteligente în poziții-cheie, să nu uităm că Pakistanul a avut totuși la sfârșitul anilor 80 prima femeie premier, în persoana lui Benazir Bhutto. Dar toate aceste femei au fost nevoite să muncească de două ori mai mult decât un bărbat ca să ajungă sus.

De educația și hrana copiilor se ocupă bunica. Dacă nu e bunica, se găsește vreo mătușă. Din păcate, nu prea vezi copii pe stradă, la joacă. Dar în vacanțe, auzi din fiecare curte chiote și mingi bătute cât e lumină afară.

Islamabadul e diferit de tot ce înseamnă Pakistan. E aerisit, are case mari, cu niște terase uriașe, de poți lejer da o petrecere de 50 de persoane. Străzile nu sunt aglomerate decât atunci când trebuie duși copiii la școală sau aduși de acolo. Dimineața și după-masa, între două și trei. Când bulevardele se umplu de microbuze cu ghiozdane agățate în exterior, ca să fie mai mult spațiu înăuntru, de motociclete cu doi-trei copii și-un adult călare, iar pe College Road sau School Road sunt cozi interminabile de oameni și mașini în fața fiecărei intrări într-o școală.

ȘCOLILE SUNT ÎNCONJURATE DE BARICADE, SÂRMĂ GHIMPATĂ ȘI PAZĂ ARMATĂ

Nu prea sunt copii de școală primară sau generală care să meargă singuri la cursuri. Nici cei de colegiu/facultate nu prea merg decât în grupuri. La Universitatea Bahria, lumea care se deschide dincolo de baricadele din jurul campusului, de barierele grele, sârma ghimpată, paza armată și filtrele de securitate, e total diferită de cea de afară. În interior, am respirat libertate, zâmbete, prietenie, voioșie. Am fost la festivaluri de mâncare și dans, autoshow-uri, o atmosferă extrem de veselă și de creativă.

Pakistanul e o țară unde încă există prea mulți copii care nu merg la școală. A doua din lume, arată statisticile. Nu își permite oricine din cauza insecurității, a sărăciei sau a lipsei școlilor din multe regiuni. Vorbim totuși de țara în care o fetiță a fost împușcată în cap în microbuzul cu care mergea la școală. A supraviețuit miraculos. O cheamă Malala. A fost țintă pentru că a militat pentru dreptul fetelor la educație și a luat premiul Nobel pentru Pace.

Școala de stat e gratuită până în clasa a zecea. Asta înseamnă inclusiv manuale și uniformă gratis. Școlile private pot costa și sute de dolari pe lună, plus taxele de examene, manuale, uniforme. Dar sunt considerate mai bune. De la colegiu în sus, se plătește și școala guvernamentală. O sută de dolari pe an, cu excepția celor mai buni elevi care sunt scutiți de plată. Colegiul privat costă de 10/15 ori mai mult. Facultatea costă și ea, de la câteva sute la câteva mii de dolari semestrul.

Tații care înțeleg rostul educației și și-o permit își încurajează mult copiii, fie ei fete sau băieți, să meargă la școală. Cine face facultate urmează și studii de master și încearcă să obțină și titlul doctor la o vârstă fragedă. Imediat după master. Ce mi s-a părut foarte interesant e că absolvenții de master trebuie să și predea. Sunt profesori pentru cei mai în vârstă, care fac studii târziu.

UN POMPIER A FĂCUT ȘCOALĂ ÎN PARC PENTRU COPIII SĂRACI

Deși doar auzi dincolo de porțile cu sârmă ghimpată voci de copii care se joacă, iar pe cei sărmani îi vezi cerșind câțiva bănuți în schimbul unei cărți de desenat sau al spălării parbrizului, există locuri în care poți vedea zeci de copii săraci învățând în aer liber. Povestea lui Master Ayub, un pompier care își dă o treime din leafă pe cărți de studiu și hrană pentru cei mici, e de departe copleșitoare. El adună copiii pe care îi vede muncind pe străzi și îi educă în parcul de lângă clădirea Parlamentului din Islamabad.

Din “școala” lui au ieșit studenți străluciți, tineri geniali care nu aveau niciun viitor, dar care au absolvit o facultate și s-au întors să îl ajute să le predea celor cu aceeași copilărie nefericită ca a lor. Un singur lucru le cere celor mici. Să pună și ei o piatră la mormanul strâns lângă locul de studiu, că poate vor reuși să facă o școală adevărată.

EXPLOATAREA ȘI ABUZURILE ASUPRA COPIILOR

Și în zonele rurale și în cele urbane, copiii săraci muncesc sau sunt trimiși să muncească. În special băieții. Taie și vând lemne, fructe, au grijă de casele celor mai înstăriți care îi iau ca servitori. Fac curat, gătesc, au grijă de câini.

Într-una din primele duminici petrecute în Pakistan, am ajuns la o plimbare pe malul lacului Rawal, la doi pași de Capitală. Ca noi, multă lume la promenade, la pescuit, la picnic. Un băiețel s-a apropiat cu o traistă agățată de umăr și într-o mână cu o sârmă pe care erau înșirate punguțe mici, cu alune. Micul vânzător de alune locuia în satul din apropiere și încearca să-și ajute familia, prea săracă să facă suficienți bani pentru hrana copiilor și a adulților. Într-o țară în care nivelul de trai nu e atât de ridicat, economia e printre primele 30 ale lumii. Dar diferența dintre bogați și săraci este mult mai mare decât speranța oricărui pakistanez că vreodată ar putea fi la fel de fericit și înstărit precum un șeic de pe malul celălalt al golfului, din Dubai.

Multe fetițe ajung marfă în traficul de carne vie, nu puține sunt poveștile despre abuzarea lor. Am fost impresionată, cât am stat acolo, și nu doar eu, ci tot Pakistanul și restul lumii, de tragedia unei fetițe de 5 ani rămase în grija mătușii în timp ce părinții erau în pelerinaj în Arabia Saudită. În drum spre orele de religie, la doi pași de casă, Zainab a fost răpită, violată, ucisă și aruncată la groapa de gunoi. Abia după două săptămâni, agresorul ei a fost capturat.

Oamenii au ieșit în stradă zile în șir, iar influencerii mai tineri și mai vocali, în special actrițe și activiști, au povestit deschis despre abuzurile din copilărie. Făcute de profesori, servitori sau chiar membri mai îndepărtați ai familiei.

TOTUL SE FACE CU ACORDUL FAMILIEI

În Pakistan, familia extinsă e foarte importantă. Ei nu prea stau la bloc. Locuiesc în case mari, dacă sunt și înstăriți, bunici, nepoți, părinți și frați. Fac totul împreună, nu există conceptul “ne-am luat și ne mutăm de acasă”. Nu. Este “ne-am luat și stăm la mama“. Deciziile se iau cu tata și cu mama și, foarte greu, dacă soții nu se înțeleg, se produc și se oficializează divorțuri. O despărțire în instanță e dureroasă mai ales pentru femei, care nu sunt privite cu ochi buni dacă fac acest pas, nici măcar de cei apropiați. Capul familiei e tatăl, sunt într-o lume a bărbaților, dar multe decizii se iau cu înțelepciunea mamei sau a bunicii.

Totul se face în familie. Fetele, și cele mici, și cele majore, nu ies din casă fără a fi însoțite de cineva din familie, femeie sau bărbat. Toată lumea știe de toată lumea și sunt puține secrete pe care le au membrii unui neam unii față de ceilalți.

Cina e masa cea mai importantă a zilei și îi strânge pe toți împreună. Iar în week-end, se poartă brunch-ul și grătarul cu familiile prietene. Grătarele sunt într-adevăr spectaculos de bune și condimentate. Dacă nu ești pregătit, e complicat. Pentru că sunt gustoase și ai tot mânca, dar nu poți de atâta usturime.

Kebap-uri, tikka, masale, cărnuri și orez, pâinea lor (naan-ul), orezul lung, care chiar e foarte gustos, sosuri aromate, apoi deserturile, morcov fiert în lapte, gogoșele de gris în sirop de zahăr.

Plus ceai verde sau ceai chai, senzația cafenelelor din Occident, preferatul hipsterilor, dar băutură accesibilă tuturor pe subcontinent. Costă 50 de rupii, adică 2 lei. Nu 8, 10 sau 15, ca la noi. Bine, adevăratul chai nu se face cu ceai negru, apa și înălbitor sau lapte la final. Se face fierbând laptele cu frunzele de ceai negru, apoi un pic de apă și condimente.

Mai e și chai-ul de Kashmir, care e roz, se bea tot în/cu lapte, cu alune deasupra și, atenție, sărat. Acum mă gândesc că aș fi putut cumpăra o valiză, s-o umplu cu ceai și condimente și m-aș fi îmbogățit pe platforma Pipera, la cât chai latte beau corporatiștii…Ideea e că e bun ăsta, adevăratul.

Pakistanezii nu se culcă devreme. Deși la șapte seara, e deja beznă, stau până târziu în noapte, mănâncă, beau ceai, vorbesc, dau petreceri acasă. Nu se poartă cluburile, dar sunt concerte, festivaluri de muzică și de mâncare, străzi cu cafenele și restaurante luminate și deschise jumătate de noapte în marile orașe și cofetării unde merg familii, grupuri de prieteni, la o cafea, la un ceai, o prăjitură sau o înghețată.

De Anul Nou, sunt petreceri private la hoteluri, dar cele mai multe, acasă. Se aud pocnitori și focuri de artificii, străzile rămân însă pustii la Islamabad. În week-end-uri, se poartă vizitele de zi, care țin câteva ceasuri. Oamenii ies la cafenele și la prânz, unii dintre ei și la cină, la terase sau la restaurant. Mai sunt excursiile la munte, la parcul de distracții. Pakistanul e o țară fabuloasă care începe să se deschidă și turiștilor, mai ales că nu mai sunt atât de multe atentate.

DESPRE LAVINIA TUDORAN – cea care mi-a povestit despre experiența ei în Pakistan

La Revoluție, mi-a picat fisa. Cu ochii larg deschiși în televizor, la 10 ani, am gândit cu voce tare că asta vreau să fac, să fiu jurnalist. Și mi-am hrănit visul mereu de atunci. Am dormit cu România Liberă la cap, mi-am decupat editoriale, mai am și acum colecții în noptiera de lângă pat. Mai târziu, așteptam să adoarmă ai mei, ca să mă furișez la televizor și să-i văd showurile lui Marius Tucă, dar și Gaudeamus.

Dacă nu puteam sta la știri, le auzeam oricum, coborând și urcând pe scări, căci toți vecinii de la Tecuci erau cu sonorul dat tare la televizoare. Am venit la școală, la Jurnalism în București, am trecut prin agenție, revistă și ziar. Am fost externistă la Jurnalul Național și apoi la Antena 1. Am lucrat cu idolii mei din adolescență, nici nu am visat că voi ajunge aici, am iubit editarea și mai apoi, mi-a plăcut mult să fiu Editor of the Day (să coordonez desfășurarea unei întregi zile de știri).

M-am întors la Observator și m-am bucurat de traininguri inspiraționale, precum cel de la CNN, pentru ca mai apoi să aducem premii tocmai din America pentru Observator și să ajung să fiu media trainer cu cei mai buni și mai admirați în meseria asta. Televiziunea te fură, dar te și trece prin toate. Știrile de televiziune te iau cu totul, pentru că, prin ele, scrii istorie.

CUM A AJUNS ÎN PAKISTAN

Când a venit provocarea, într-un e-mail care începea cu ”are you crazy enough” (ești suficient de nebună) și continua cu “to go to Pakistan and do some producing and newsgathering training…” (să mergi în Pakistan să ții cursuri de producție și colectare de știri), mi-am simțit orgoliul gâdilat, dar extenuarea nu a perceput nici jumătate din ce avea sa fie.

Nici măcar atunci când sora-mea îmi tot tuna în telefon iuhuuri și că “Vai, tu nu-ți dai seama ce șansă…”. Vremea a trecut pe repede înainte, am zis “Da, cred ca sunt crazy enough…”, nefiind stăpână decât pe reacțiile celor din jur, nu pe ale mele.

În inconștiența mea, care uneori e admirabilă și îmi doresc să mai fie atât de constantă cum era pe la 20-25 de ani, m-am gândit că nu durează decât câteva săptămâni, că e tare și cam atât. Când inevitabilul s-a produs, adică am fost sigură că nu mai are ce să se petreacă, am realizat că e ditamai proiectul, ca sunt opt săptămâni, că e pentru prima dată când nu sunt acasă de ziua lui Sebi (iubitul meu) și de sărbători (Crăciun și Revelion), că fug în Pakistan, unde trebuie să fiu capabilă și mai bine ca niciodată într-o țară pe care o cunosc prea puțin ca media, pe ceea ce respir însă de parcă toată viața, ceva ce poate fi atât bine cât și rău, adică știri de televiziune.

Așa că, mai speriată ca oricând, mi-am pus speranțele și marfa de două luni într-un rucsac și-un troller și-am plecat. În avion, la business class e marfă rău, vă zic eu! De-aș fi putut să realizez și să mă și bucur, ar fi fost chiar ceva. Și business lounge e într-un mare fel. Din nou, dacă nu m-aș fi frichinit de spaimă, aș fi profitat pe bune. Un fel de all inclusive. Dacă ar fi pus și Oceanul Indian acolo…

Și iată-mă la final de noiembrie, la Islamabad. Aproape de 4 dimineața, pe o beznă ca-n România din copilărie, urcam într-un autobuz care ne duce la intrarea în aeroport. Evident, eu, albă, tunsă scurt, în pantaloni de training, eram o curiozitate. Toți ochii din avion deschiși brusc la sosire s-au făcut și mai mari în autobuzul de transfer.

Am glumit cu David, Aaron și Jim, cei trei seniori și zei ai jurnalismului TV, cu care am lucrat acolo, care s-au mirat că am un singur troller pentru două luni. În fine, a venit și ultimul bagaj și am ieșit din aeroport, ca de pe-o scenă în fața căreia sala e în așteptarea unora mai de-ai lor și nu a unor ciudățenii de pe alte continente, gen gora people, adică albi.

Lavinia Tudoran, Head of Content Antena Group

Post Author: Alina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *