A trecut direct de la pupitrul de prezentare dintr-un studio de televiziune la munca pământului. Direct din Capitală, într-un sat de lângă Sibiu. După o viață întreagă în care a lucrat ca reporter și prezentator TV a spus STOP și a luat-o de la capăt.
Pe Elena Oprea am găsit-o afară, în fața unui ceaun în care gătea tocăniță de vițel. În timp ce învârtea în mâncare, ne vorbea despre viața ei. Zâmbetul, bucuria și dexteritatea cu care se descurcă în bucătărie îți dau senzația că face asta de o viață. Dar în urmă cu un an, ea era alt om.
„Am redescoperit aici pasiunea de a găti și e un farmec! Dacă faci din asta o plăcere e nemaipomenit. La București nu aveam timp și cred că nu aveam liniște să gătesc.” Nu avea liniște pentru nimic. Tot timpul ei îi era dedicat meseriei. Timp de 25 de ani a lucrat în presă. A fost reporter, editor, prezentator de emisiuni TV. O alegere care i-a ocupat tot timpul.
„Presa pentru mine a fost trăită și jucată frumos. Lucrurile trebuie să le faci într-o joacă frumoasă, să iei totul în serios dar să nu ți se pară absolut nimic o povară.” A făcut totul cu pasiune, cu responsabilitate. Nu s-a abătut de la drumul ei și nu a făcut compromisuri. „Am fost un om greu de îndoit. Când cineva a încercat să pună presiune pe mine am plecat.”
În toată nebunia unei zile obișnuite de jurnalist, mâncarea era pe ultimul plan. Se mulțumea doar cu biscuiți și covrigi. O masă caldă era o raritate. Nici nu simțea gustul mâncării pentru că gândul îi era la muncă, la filmări, la emisiuni.
„Nu aveam timp sa respir.” Viața ei era un carusel care se învârtea fără oprire. Fără să poată vedea nimic în jur. „Dacă o faci cu dăruire, dacă o faci pentru oameni, merită tot sacrificiul. Trebuie să știi când și dacă te oprești. Eu am simțit că este momentul. Presa nu mai este ce a fost.”
Elena e o perfecționistă în tot ce face. Nu se mulțumește niciodată cu mai puțin decât știe ea că poate. „Dacă mie nu îmi mai place să fac ceva, nu mai fac pentru că nu mai pot face bine.”
Povestea de iubire dintre ea și televiziune ajunsese la final. „Nu mai merita să dau nimic din ceea ce nu simt. Eu nu pot să fac lucrurile dacă nu le simt, dacă nu le trăiesc. Sunt o pasională, sunt o rebelă, sunt o vie. Ard tot timpul. Când am simțit că nu mai are loc presa în viața mea, am plecat.” Și nu doar din presă, ci și din Capitală. A șters totul cu buretele și s-a dus să o ia de la zero într-un sat de lângă Sibiu. O schimbare radicală și plină de curaj.
„Am venit aici la Gura Râului și mi-am descoperit o altă pasiune. Ghici care este? Liniștea.” La București avea adrenalina. Cu asta se hrănea în zilele în care nu apuca să mănânce. Chiar dacă acum e departe de televiziune, ea nu vede asta ca pe o despărțire de prietena ei, camera de filmat. „Îmi place și ceaunul dar legătura cu camera nu am pierdut-o! Trăiesc într-un loc unde, Slavă Domnului, oamenii își păstrează tradițiile și atunci eu transmit pe Facebook live totul.”
Nu întâmplător a ajuns în acest sat de lângă Sibiu. Aici, de un an, ea s-a întors acasă. „Eu am plecat din Gura Râului când aveam 13 ani și n-a fost cumva o alegere a mea, a fost a mamei mele. Tata a murit când eu aveam 10 ani.”
I-a fost dor de locurile copilăriei pe care le vizita doar în vacanțe. „Până să revin la Gura Râului, nu mi-am dat seama în 34 de ani că în București nu am fost niciodată acasă. Aici sunt mult mai liniștită și mai împlinită sufletește. La o anumită vârstă începi să pui în balanță: ce-i mai important pentru sufletul tău, cariera sau liniștea?”
Și a ales. A ales să poată citi în liniște o carte, să poată sta în liniște la povești cu soțul ei, să se bucure în liniște de sunetele naturii, de păsări, de râu. Se simte vie pentru că trăiește o nouă viață. Că alergătura continuă spre ceva fără valoare a fost înlocuită de odihna și bucuria sufletului.
„Nu puteam să înțeleg cum, la ora 7 dimineața când plecam cu mașina, să-mi claxoneze un om disperat. Ziceam că dacă așa îți începi ziua claxonând și înjurând, nu știu ce o să faci până la sfârșitul ei.” Așa era în București. Acum își începe ziua cu o cafea, citind, gândindu-se la ce are de făcut prin grădină. Se duce la Sibiu, la târguri, la piese de teatru, la concerte. Recuperează timpul în care nu s-a gândit la ea, ci doar la meserie.
Soțul ei, Virgil, care s-a mutat la Gura Râului cu un an înaintea Elenei, încearcă să facă același lucru. Imediat cum a ajuns la țară, s-a dus la cel mai priceput apicultor local și l-a rugat să-l învețe să crească albine și să facă miere. „Având în vedere că a fost un an cu o primăvară cam păcătoasă, albinele nu prea au mâncare. Și atunci, ca să le păstrăm în vigoare și capabile să trăiască, trebuie să le hrănim artificial”, spune Virgil în timp ce manevrează cu dexteritate un fagure plin de albine. Când îl vezi așa echipat, în costum de apicultor, nici prin cap nu-ți trece cu ce s-a ocupat până de curând.
„În București eram finanțist. Specialitatea mea spune că sunt managementul și finanțele.” Și nu a fost un finanțist de rând, ci unul cu studii înalte și rezultate remarcabile. „Am terminat MBA-ul (Master of Business Administration) în SUA și m-am întors în România ca unul dintre puținii români care știau a vorbi despre bursă și piață de capital în limba română.”
A fost project manager și vicepreședinte al Bursei de Valori. „Asta mi-a adus sigur niște satisfacții profesionale destul de mari dar, în egală măsură, m-a făcut să simt și traiul aspru al orașului.” Nu-i plăcea aerul irespirabil din București, traficul aglomerat, costul vieții, mâncarea de proastă calitate. Muncea de dimineața până seara. Și nu putea să se oprească nici după ce ajungea acasă.
„Și când stăteai la cină, tot la afaceri erai. În 2016 am zis stop. Norocul meu și al soției mele a fost bazat pe nefericirea noastră. Noi nu avem copii. Și neavând copii, sigur că gradul de libertate e ridicat.” Așa că au putut să plece mult mai ușor. Și să trăiască la țară dintr-un singur salariu. Virgil a obținut prin concurs postul de președinte al consiliului de administrație al Consiliului Silvic Local. Iar în timpul liber se bucură de lucrurile simple care i-au lipsit atâția ani.
„Uite că am ajuns să mă ocup de primul stup din viața mea. Care îmi dă satisfacții. O altă plăcere a mea e să mănânc ceva produs de mâinile noastre, ale mele și ale soției, să stau liniștit, să contemplu natura. Aș vrea să citesc toate cărțile pentru care nu am avut timp sau a căror mărime m-a speriat în tinerețe.”
Virgil a lăsat în urmă fără regret toată nebunia Capitalei. „Mă bucur mult că am reușit să scap de toate astea și mă bucur mult că am reușit să scap la o vârstă la care încă pot să mă bucur de viața pe care o trăiesc. Totul e ca și cum aș fi făcut un salt în timp în copilăria mea. Mă face enorm de fericit și cred că ar face pe oricine. Pun mai mult preț pe fericire decât pe alte aspecte ale vieții”.
Ca toți sătenii care se respectă, Elena și Virgil au o grădină de legume. Au lucrat în echipă. El a săpat pământul, a plantat răsadurile. Ea s-a ocupat de îngrijit, plivit și udat. Iar acum, de cules roadele.
Elena are în fiecare zi de lucru. Și chiar dacă obosește, se simte bine. E un altfel de oboseală față de cea cu care era obișnuită. Pentru un orășean ajuns la țară, munca în grădină este terapie. „Pământul te răsplătește dacă îi dai ce trebuie. Norocul a fost că anul ăsta a fost un an ploios și s-au făcut castraveții și fasolea.”
Au și morcovi, ceapă, ardei iuți. Iar ce nu au ei, cumpără din sat. Au fost surprinși la început de prețurile mici de la țară. Doamna de la care iau brânza este o fostă colegă de școală a Elenei. La început nu s-au recunoscut. Când și-au dat seama că au fost în aceeași clasă, bucuria regăsirii le-a făcut de nedespărțit. Maria, de acum prietena Elenei, s-a mirat la început când a auzit de reîntoarcerea ei: „Cum să lase Bucureștiul și să vină aici?! Parcă toată lumea trage la oraș, nu la țară. Ea s-a reîntors acasă. Acum e mai liniștită, nu mai este așa stresată, e altă treabă.”
Cu brânza de la Maria, cu ce-a mai rămas din porcul tăiat în iarnă, cu legume din grădina lor, Elena pune masa. Înainte să taie pâinea, îi face o cruce cu cuțitul prin care îi mulțumește lui Dumnezeu. Îi dau lacrimile. Spune că atunci când face acest gest simte tradiție, legătură, rădăcini. Pentru că generații întregi din familia ei au trăit pe aceste meleaguri.
„Îmi aduc aminte de Moșul, de bunicul meu, care mergea îmbrăcat în fiecare zi românește, cu costumul popular. Cu cămeșa, cu ițarii, cu cizmele sau cu sandalele. Nu poți egala nicio satisfacție, oricât de bun ai fi în meseria ta, orice carieră ai urma, orice alegere ai face în viață, în momentul în care ajungi acasă, te împlinești sufletește.”
Ea a făcut mereu cum a simțit. A tras aer în piept și a mers mai departe. „Urmează-ți sufletul pentru că el știe ce trebuie! Nu ai nevoie de foarte multe, ai nevoie de tine.”
Era pe cale să se piardă pe ea în agitația vieții de jurnalist din Capitală. „Așteptam salariul și plăteam întreținere, telefon, chirie, gaze, lumină și nu făceam decât să intrăm în rutina zilnică. Când eram în redacție, într-o lună de zile am spart patru telefoane. Aici, nu-ți dă voie locul ăsta să te superi. Vin probleme, nu trăim într-un glob de sticlă, sunt probleme dar faptul că te afli în minunăția asta de loc parcă nu mai ai aplombul ăla să te enervezi, să spargi telefonul.”
Relația dintre Elena și soțul ei este mult mai strânsă acum. Timpul curge altfel la sat. Au propriul lor club de lectură. Din care doar ei doi fac parte. „Citim cărți diferite și după aceea facem schimb și ne exprimăm opinia pe marginea lor. Avem timpul necesar să ne bucurăm unul de celălalt foarte mult.”
Fericirea pare mai simplu de atins atunci când ești în inima naturii. Iar rezolvarea problemelor vine mai repede când ai unde să te liniștești. Pentru Elena, acest loc este chiar în spatele casei, pe unde curge un râu. Stă cu picioarele în apă și își limpezește mintea. „Este locul unde mă retrag pentru a fi eu cu gândurile mele. Mă simt apărată, mă simt protejată, nu știu de ce. Am tot ce îmi doresc, mulțumesc lui Dumnezeu, și pot să fiu fericită doar cu atât.”
Chiar dacă așa pare, viața lor nu este perfectă. Fericirea este o alegere. „Da, am avut regrete dar am învățat să mă împac cu ele și nu le mai am. Cel mai mare regret a fost că nu am avut copii.”
Nici mutarea la sat nu a fost fără emoții. „Nu știam cum o să mă adaptez. Nu știam dacă o să-mi fie bine. Nu-mi descoperisem partea asta pașnică și așezată. Credeam că-mi va lipsi ritmul alert. Nu a fost așa. Tânjeam mai mult decât am conștientizat că am nevoie de așezare.”
Nu s-ar mai întoarce la București nici dacă i s-ar oferi 30.000 de euro pentru a modera o emisiune de televiziune. „La un moment dat prețuiești prețul. După aceea prețuiești valorile.”
Și cine ar fi crezut că tot ce căuta ea se afla în locul din care a plecat în urmă cu 34 de ani. „Am găsit comuna cu aceeași oameni frumoși, aceleași case minunate, îngrijite pentru că aici sunt oameni mândri.”
Peisajele din apropierea satului sunt de o frumusețe care te lasă fără grai. „E suficient să te uiți în zare și să-ți dai seama că aici numai un om de piatră poate să fie nefericit.” Apa, munții, cerul și verdele pădurilor îi încarcă permanent bateriile.
„Un om poate să strălucească oriunde. Important e să fie om. Iar eu aici mă simt om. Nu-mi trebuie o televiziune ca să strălucesc.”
NOTĂ: Povestea Elenei Oprea face parte din seria de interviuri „Stop și de la capăt” în care vă fac cunoștință cu oameni deosebiți care și-au schimbat radical meseria și viața.
Un reportaj realizat de www.alinaprodan.ro în colaborare cu Kanal D.
