Site Loader

Restart: În căutarea visului american

Chiar dacă pe 26 iulie 2018 s-au împlinit 12 ani de când am pășit prima dată pe teritoriul american, nu pot să uit dezamăgirea pe care am simțit-o atunci când mama, curioasă să afle cum a decurs prima probă a examenului de Bacalaureat, mi-a telefonat și vestea minunată, cum că am trecut proba cu 10, mi-a fost eclipsată de mai marea veste. În sfârșit, înscrierea la Loteria Vizelor a tatălui a primit un răspuns pozitiv. 

Terminasem liceul și singurul plan era să urmez Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Nu îmi surâdea deloc ideea de emigrare. Cu atât mai puțin în Statele Unite ale Americii, care, pe atunci, nu mă convingea că este țara tuturor posibilităților. În ciuda zvonurilor, eram de părere că este tărâmul care încurajează mascat – sau cu zâmbetul larg – robotizarea. 

Părinții mei aveau mare încredere în această schimbare, la fel și fratele meu. Sperau ca existența noastră să se transforme într-una mai generoasă din toate punctele de vedere. Făcând parte din minoritate, nu am avut de ales. Demersurile au continuat și procesul a mai durat încă un an, timp în care am sperat cu tărie că plecarea se va amâna sau că nu se va concretiza. Așa că primul an la S.N.S.P.A l-am încheiat cu brio, dar asta nu a făcut ca Universul să stopeze cursul acestei îmbarcări. 

“All aboard!” Am părăsit Bucureștiul, am părăsit cartierul Aviației și apartamentul cu două camere în speranța că ne vom “împăca” curând. Spun asta pentru că, de nenumărate ori, am dat crezare spuselor mamei: “dacă nu ne place…ne întoarcem!”.

PERIOADA DE (IN)ADAPTARE

În imaturitatea mea și totodată a părinților mei, nu aveam nici un plan concret. Cu destinația Atlanta, statul Georgia din sudul Americii de Nord, am sperat la o lume mai bună. Inițial am fost găzduiți cu multă dragoste de rudele din partea tatălui. De aceea și alegerea Atlantei. Ei erau stabiliți aici cu mult timp în urmă iar sprijinul lor a fost de neînlocuit. 

Cel mai greu a fost să devin părintele părinților mei. Un zbor și lumea responsabilităților a fost redefinită. Aveam 19 ani, facultatea „înghețată”, studiasem limba engleză și nu practicasem deloc în afara granițelor iar necalificarea își făcea prezența cu fiecare impuls din partea alor mei să îi descurc, crezându-mă calul câștigător. De unde!? Eram ca un iepure în fața farurilor. 

La doar o săptămână, l-am însoțit pe tatăl meu la un interviu, la compania unor români, care i-au oferit un post de meseriaș. Responsabilitatea lui era să construiască mobilier elegant de baie și bucătărie. Surprinzător, și eu am fost angajată! Aveau mare nevoie de o recepționistă iar eu – de un loc de muncă, evident. Orele de lucru erau exagerate și plata delăsătoare. Lucram 60 de ore pe săptămână iar orele suplimentare erau ilegal plătite, însă frica neajunsurilor pe un tărâm străin ne dădea târcoale. Începeam la 7 și terminam la 7. Serveam cina în familie și, noaptea fiind scurtă, suspinul și melancolia mă întâmpinau. 

O tranziție subită și greu de digerat. Mă luptam cu incertitudinea: ce fac aici și de ce, încotro și pe unde, cum și în ce fel. Ei bine, păstrându-mi pozitivismul, mărturisesc că adeseori mă simțeam supra stimulată de volumul de informație care năvălea asupra mea. Ajungeam chiar să mă inhib. Nu mă recunoșteam. Existența atâtor rute către cunoașterea de sine și a noului tărâm îmi încetinea pornirea către o destinație anume.

Neregăsindu-mă nici în postura de recepționistă, nici în cea de casieră, nici ca ospătăriță sau șomeră, am ales cu mândrie să îmi dezgheț studenția. Am revenit în România la studii și, ciudat, absolvirea Facultății de Administrație Publică m-a eliberat. De data asta am luat singură decizia să emigrez, întorcându-mă lângă familie, chiar dacă obținusem un post promițător la afiliația Coldwell Banker-ului american, în timpul ultimului an, unde colaborarea era avantajoasă. 

Aveam diploma. Credeam că o flutur și se deschid porțile. Pe naiba! Mă simțeam extraordinar că am dus până la capăt o alergare facultativă, însă adaptarea la viața americană și-a reluat cursul domol. 

Încercam și nu știam ce încerc. Încercam să cred în ideea că nu e de-ajuns și că CV-ul meu necesită mai multă experiență, totodată mai semnificativă. Așa că am adăugat câteva certificări în timp ce cochetam cu diverse joburi nu foarte încântătoare, fiecare venind cu desaga lui de învățăminte.

EPUIZAREA A DUS-O LA DEPRESIE ȘI ACCIDENT

Trăirile erau intense. Vorbim de perioada crizei economice, care a coincis cu criza mea interioară. O despărțire cu năbădăi “m-a împins” să mă afund în muncă, să ating acel “rock bottom” care mi-a zguduit toată lumea. Lucram 3 joburi la un ritm frenetic. Mă trezeam la 4:30 în fiecare dimineață și dormeam în jur de 4 ore pe noapte. Era un foc automat și o jonglerie a timpului. Până când “am scăpat una dintre mingi”. Lipsa odihnei și ritmul neliniștit s-au sfârșit, din păcate, printr-un accident de mașină. Acela a fost semnalul de alarmă: “Oprește-te! Ascultă-ți vocea interioară!”. Acela a fost episodul depresiv care mi-a trezit conștiința. Mă ascundeam în carapace și refuzam să mă tratez cu cocktailul de medicamente antidepresive recomandat de doctorii-afaceriști. Eram șomeră, mutată înapoi în casa părinților și lipsită de încrederea de sine. 

DAR…pânza, pensulele și vopseaua mi-au readus strălucirea. Au fost terapia mea alternativă. Cu ajutorul lor mi-am explorat interiorul exteriorizând sau dizolvând toate fricile și ușor, ușor am reușit să mă reconectez cu externul, pe care timp de 6 luni l-am ignorant aproape în totalitate. Astăzi, eu și pictura suntem prietene de aproape un deceniu. Ce bine e!

IUBIREA A AVUT PLANURILE EI

Xavier, sau Zaza, era tipul pe care îl întâlneam întâmplator. Foarte des. Frecventam aceleași locuri. Tot întâmplator, am făcut oficial cunoștință la o petrecere unde am conversat 10 minute. Atât! Un tip asortat. Un tip chipeș. Un tip care zâmbea încrezător în sine. 

Au trecut luni și noi tot așa “întâmplator” ne încrucișam privirile. Până când am negociat cu karma, la propriu: “Dacă ne mai aduce încă odată împreună, atunci îți cer numărul de telefon”, mi-a zis. Mi-a plăcut! Un tip care dovedea că intențiile îi erau sincere. Universul a conspirat destul încât să ne aproprie, dar nu prea mult.

Eu deja începusem demersurile către o nouă aventură. Vroiam să călătoresc, să conversez cu fel și fel de oameni, în fel și fel de locuri. Așa că am ales să mă reprofilez. M-am stabilit temporar în Dubai crezând că îmi voi satisface setea de ducă. Asta nu înainte de a aprinde Focul. Deși conversațiile prin sms au fost nenumărate, el nu realiza că planul meu era deja pus în funcțiune. L-am zorit la o întâlnire, spunându-i că într-o săptămână mă îmbarc. Îi era greu să creadă. Și-a făcut apariția extrem de întârziată la petrecerea de rămas bun organizată de o prietenă. 40 de minute au fost de-ajuns. A fost singurul care mi-a calmat marea de anxietate care se revărsa asupra mea în acele momente. Totuși, un necunoscut. Cu atâta încredere m-a încurajat să mă descopăr pe noul drum.

De data asta plecam singură, precum Santiago din Alchimistul. Țin minte că imediat după ce ne-am luat la revedere i-am trimis un mesaj extrem de sincer: “ You are gold to my ears” (Ești aur pentru urechile mele). Răspunsul a fost pe măsură: “No, you turn silver into gold” (Nu, tu transformi argintul în aur). Gata! Eram topită. Câte întrebări. Ce las în urmă? Dacă e? Dacă nu e? Situația făcea că nu aveam timp să-mi dau nici un răspuns. Bagajele erau făcute iar a doua zi mă îmbarcam către New York, respectiv după 2 zile către Dubai. 

Pe noi distanța chiar ne-a sudat. Nu a existat o zi fără mărturisiri. Mail-urile, mesajele scrise și audio, filmările și pozele curgeau neîncetat. Eram prezentă în ambele vieți. Cea fizică, care îmi satisfăcea curiozitățile cu privire la lumea largă, și cea virtuală, care îmi satisfăcea viața amoroasă. 

Nerăbdătoare să îl reîntâlnesc pe Xavier și, totodată, să îmi revăd familia, am revenit în Atlanta pentru o lună. Sincer, am cam neglijat familia de dragul amorului. O lună am fost de nedezlipit. 

Experiența din Emiratele Arabe nu m-a fascinat. Nu rezona cu mine. Am descoperit o lume la care nu vroiam să fiu martoră. Dubaiul promovat în ultimii ani este un lux pentru care s-au sacrificat și mascat vieți, în adevăratul sens al cuvântului. Nu neg că experiențele au fost inedite. Și nu neg că am întâlnit oameni minunați cu care încă relaționez, însă toate acestea nu erau îndeajuns ca eu să îmi doresc cu ardoare să viețuiesc pe acel tărâm. Am optat pentru familie, cu mai puține călătorii și mai multă stabilitate, mai multă autenticitate. 

Revenind în Atlanta, relația mea cu Xavier a fost, ca și până în acel moment, una fără filtru. Am evoluat destul de rapid, fapt care a făcut ca vestea sarcinii să nu ne surprindă.

ȘI-A CUNOSCUT COPILUL ÎN VIS

Îmi place să spun ca viața și-a urmat cursul și cred cu desăvârșire că pentru prima oară mi-am luat instinctul în serios. Fără să îmi servesc raționamentul, mi-am lăsat intuiția să își spună cuvântul. 

În timpul sarcinii mi-am ascultat foarte mult corpul și l-am “alintat” cu mult pozitivism, odihnă și nutrienți. De altfel, am luat în greutate mult peste medie. Mai exact 27 de kilograme. Enorm pentru cele 50 și ceva de kilograme ale mele, dar instinctul îmi spunea că de asta are nevoie corpul meu pentru a purta în pântec copilul. Am minimalizat stresul, conștientizând cât de important este acest aspect pentru viața viitorului micuț. 

Au fost puține momentele de panică cu privire la cum o sa fie în 3. Nu am citit cărți. Poate câteva articole. Nu am dat nas consumului și refuzam să fiu prada marketing-ului adresat viitorilor părinți. Pregătisem prin renovări un cămin primitor și simțeam din răsputeri că dragostea și alăptatul îmi vor fi suficiente…Cu mici adaosuri. 

O sarcina ușoară, nu la fel și burta (hehe), și o naștere amânată. Domnișorul Mathias stătea bine merci în burtica mamei. Nașterea mi-a fost indusă de două ori, fără complicații, iar 3 decembrie 2013 a fost ziua cea mare. Ziua în care am plâns văzându-i chipul fiului meu.

Înainte de naștere îl visam mereu. Aceeași înfățișare mi se arată de fiecare dată. De aceea și plânsul și râsul de după naștere. Îl strângeam la piept și mă uitam când la el, când la soț repetând: “ Este exact ca în vis! E exact ca în vis”. 

Am intrat în prenatal doar cu o săptămână înainte de naștere, știind că îmi voi da demisia pentru a mă dedica micuțului. Și așa am făcut. Primul an din viața lui l-a avut alături de mama. Iubeam să îl alăptez, să îi citesc și să îl expun naturii răspunzându-i tuturor nevoilor. Ne plimbam prin parcuri descriindu-i tot ce ne înconjura. Îmi amintesc cum îmi așezam perna în poală și pe el în poala mea cu fața spre mine și îi citeam cărțile mele. Aș fi vrut să prelungesc post-natalul, dar un singur salariu nu era de-ajuns. 

Mi-am reluat lucrul, nu înainte de a mă asigura că grija lui e purtată de o persoană dotată cu multă iubire și blândețe. Creșa era exclusă. Nu puteam să concep ideea de a fi departe de fiul meu ca să plătesc o îngrijire delăsătoare. Prețurile erau exorbitante pentru serviciile prestate, dar Universul a fost de partea noastră și doamna Maria, mama unei prietene foarte dragi, i-a fost a treia bunică. 

Acum lucrez pentru un antreprenor israelian, care, venit în America, și-a folosit expertiza pentru a-și deschide un show-room cu corpuri de iluminat. Îmi oferă posibilitatea “de a juca” pe o scenă unde pot purta multe pălării, de la contabilitate primară la amenajarea întregului show-room. Chiar dacă aria responsabilităților este diversificată, mi se respectă statutul de mamă. Da! Mă simt privilegiată știind că pot echilibra și munca și viața de familie. 

Nu am studii în contabilitate. Am învățat din mers. Și nu vreau să mă opresc din mers. Consider ca voi învăța până la ultima suflare. Deși am încercat să mă angajez în multe centre de artă, nu am reușit încă. Pentru moment, sunt recunoscătoare că pot fi voluntar – când timpul îmi permite – la centrul de artă contemporană din Atlanta, o comunitate NON-profit cu care am făcut cunoștință acum 6 ani, luând parte la un eveniment al companiei pentru care lucram pe atunci.

PENTRU CĂ DRAGOSTEA TRECE ȘI PRIN STOMAC

M-am îndrăgostit de gastronomie treptat. Adolescentă fiind, mama îmi reproșa că nu mă implic îndeajuns în ale gătitului și că nu voi fi în stare să îmi răsfăț bărbatul din viața mea cu mese încărcate. Astăzi sunt dovada care reflectă contrariul. Băieții mei, cel mare și cel mic, îmi sunt martori.

Eu și gastronomia am tot flirtat de ceva ani buni, mâncând la restaurante, lucrând pentru ele sau punându-mă la încercare chiar în bucătăria proprie. Cu teatrul radiofonic în fundal și copilul jucându-se, presar praful magic peste ingrediente și e gata masa sau cel puțin așa se simte. Punem mare preț pe cina în familie, unde niciodată nu lipsesc florile proaspete.

Nu neg că Xavier este un bucătar talentat, dar prefer să iau controlul în bucătărie, la fel și complimentele (hehe). Inspirată de mama și prietene, printre mâncărurile românești preferate se numără borșurile și tocănițele cu mămăliguță, însă cred că aș defini gătitul meu ca fiind unul fusion. Combin elemente culinare din diferite culturi și obțin rezultate remarcabile. 

Mathias e un aventurier când vine vorba de mâncare și înțelege importanța unei nutriții sănătoase. Cum să nu mă bucur când copilul mănâncă o masă completă și îmi mulțumește, plus o îmbrățișare. 

EDUCAȚIE ȘI DISTRACȚIE PRIN PODCAST

Sunt o mare iubitoare de Podcast. Podcast-ul este un serviciu gratuit prin care utilizatorul/ascultătorul descarcă fișiere audio cu diferite teme majore de interes folosind orice smart gadget sau calculator/laptop. Eu am ales să spun povești, povești pentru copii, scrise de alții sau chiar de mine.

Având ca slogan “Să rămânem curioși!”, podcast-ul meu, Treasure Monkey cu Madame Fournier (https://anchor.fm/Treasure-Monkey), este un proiect de suflet, un canal zglobiu născut din pasiunea de a umple universul copiilor cu povești rostite frumos, multă poezie și un strop de fantezie.

Podcast-ul aplaudă și îmbrățișează autori români, dar și internaționali, clasici, dar și contemporani, atât în limba română, cât și în limba engleză și franceză.

Fiind o mamă dedicată și pasionată de lectură, am petrecut multe momente citindu-i fiului meu o selecție vastă de cărți pentru copii. Așa am înțeles că natura înzestrează copilul cu semințe gata să încolțească și ele pot deveni un bun al omului numai prin educație. Dacă aceste „semințe” sunt stimulate jucăuș și melodic, va crește o tulpină din care se vor desprinde frunze, flori și fructe. O adevărată bogăție!

Așa a luat viață, cu blândețe și căldură, acest mediu virtual (podcast-ul Treasure Monkey cu Madame Fournier) favorabil “încolțirii” și sper ca ideea mea să mângâie urechiușele multor ascultători. La doar câteva luni de ka lansare, podcast-ul “servește” 40 de episoade între 7 și 20 de minute, plus Episodul Zero – Introductiv și Extra – Despre Madame Fournier. Se pare că publicul apreciază agenda foarte colorată și narațiunea destul de diversificată.

Cum nu sunt adepta cadourilor materiale, podcast-ul a fost lansat intenționat pe data de 1 iunie 2018, cadoul perfect pentru toți copiii.

Difuzarea podcast-ului se face prin prisma a 11 platforme, gata să satisfacă preferințele fiecărui ascultător, și abonarea la noutăți se poate face cu multă ușurință. Cele mai căutate sunt Itunes, Google, Spotify și Anchor.

PROGNOZA METEO A VIITORULUI: MULT SOARE

În Franța mergem des, și asta pentru că familia soțului nu este lângă noi. Dar mi-e așa dor de plaiurile țărișoarei mele. În special de cele nevăzute. De 7 ani nu am mai fost, dar plănuim o vizită în România cât de curând. Vreau să explorăm Maramureșul, Transilvania și Delta. Cred că o lună nu o să ne fie îndeajuns. Suntem extrem de nerăbdători. 

Peste 1, 5 sau 10 ani? Nu știu unde mă văd! Ce știu este că vreau să am și să dau liniște, blândețe și iubire, să fiu ce e omul, ființa care e menită să descopere cât mai mult și cât mai departe. 

Țintim către Spania, către mult soare și Mediterană. Sunt foarte recunoscătoare pentru țara mea adoptivă, dar simt că un orășel port/cetate ne-ar prinde bine. Aș lua cu mine tot ce am dobândit în ultimii ani și aș dărui mai departe altor plaiuri și altor oameni. 

Conduc în medie 350 de km pe săptămână și vreau să nu o mai fac. Îmi doresc ca Mathias să meargă pe jos la școală, să zburde cu colegii în drum spre casă, să ne plimbăm în drum spre cumpărături și să facem parte dintr-o comunitate care trăiește în prezent, cu multă joacă și călătorii spontane. 

Acum un an jumătate am dezvoltat cu meticulozitate un concept căruia nu i-am dat viață în totalitate. Și vreau să îl inaugurez în Spania. Să spunem un sanctuar care îmbină gastronomia și arta – promovând artiști de-ai locului – într-o atmosferă terapeutică. Pentru mine, stilul de viață echilibrat este atunci când îți explorezi la maxim talentele hrănindu-i, la propriu și figurat, pe ceilalți. 

Mă văd iubind mai mult, pe mine și pe cei din jur, scriind mai mult, citind mai mult, pictând mai mult, și nu în ultimul rând, gătind mai mult. Creativitatea este în fiece om, trebuie doar recunoscută și întreținută. 

Post Author: Alina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *