Site Loader

Restart: Schimbarea meseriei i-a salvat viața

Cei mai mulți dintre noi ne alegem o meserie pe care o facem toată viața. Chiar dacă la un moment dat ne-am dori altceva. Frica de necunoscut este de multe ori cea mai puternică frână. Dar sunt și oameni care au curaj să facă schimbări radicale. Unul dintre ei este Bianca Popovici. Din ospătar, ea a ajuns să-și deschidă o afacere cu flori de hârtie. În cazul ei, schimbarea i-a salvat viața. Atunci când nici medicii nu mai credeau că e posibil. Iar ea se gândea să renunțe la luptă.

„Am avut zile când vroiam să nu mai fiu. Mi s-a întâmplat treaba asta mergând să mănânc: cum ar fi să plec, să mă duc și să nu mă mai întorc.”

Bianca era o tânără de 23 de ani căreia îi plăcea viața și habar nu avea prin ce încercări va trebui să treacă. Avea un job pe care îl iubea. Lucra de dimineața până noaptea, fără să se plângă.

„După terminarea liceului, m-am angajat ca ospătar într-o cafenea și am făcut asta 4 ani și jumătate.”

Fără vreun preaviz, o boală grea a început să pună stăpânire pe ea.

„Mi-era greu că nu mai puteam face nimic. Îmi era greu că nu mai puteam respira și nu știam de ce nu puteam respira. Am fost încăpățânată și nu m-am dus la medic. Nu mai puteam trage aer în piept.”

Soțul spune că ea era o fire sociabilă, activă și deodată nu a mai vrut să iasă din casă. S-a închis în ea. Bianca nu știa ce are. Se întreba de ce i se întâmplă asta ei. A renunțat la serviciu pentru că nu se mai putea ține pe picioare. Două săptămâni nu s-a ridicat din pat. Nici nu mai putea să mănânce.

„Ajunsesem în stadiul în care nu mai puteam merge singură pe stradă și îmi era frică.”

Depresia își făcea loc în viața ei. Ajunsese să se vadă urâtă. Și la trup, și la suflet. Să nu se mai iubească sau recunoască.

„Depresia e neagra. E ca o gaură mare în care intri și te trage, și te trage, și nu te lasă să pleci. M-am izolat de absolut toți prietenii, cunoscuții, neamurile. Am ajuns să cred că asta e viața și așa trebuie trăită. Crăciunul lui 2015 și Revelionul le-am făcut dormind acasă pentru că nu mă puteam ridica din pat. Arătam groaznic.”

De la 58 de kg a ajuns la 39 de kg. Nici măcar soțul nu a reușit să o convingă să meargă la medic. Nimeni din jur nu putea să o ajute. Pentru că, înainte de toate, ea trebuia să își dorească asta.

„Cel mai mare șoc l-am avut când am mers la baie să fac duș și mi-am văzut capul pieptului și m-am întors cu spatele și mi-am văzut șira spinării. Am avut zile când vroiam să nu mai fiu. Mi s-a întâmplat treaba asta mergând să mănânc: cum ar fi să plec, să mă duc și să nu mă mai întorc.”

O spune cu lacrimi în ochi. Dar imaginea din oglindă, care i-a rămas întipărită în minte, a ajutat-o să facă un pas înainte. Într-un târziu, care ar fi putut fi PREA târziu, s-a dus la spital.

„Când am mers la radiografie, soțul mă aștepta pe un scaun și se juca cu lănțișorul pe care l-am dat jos de la gât. Atunci am auzit-o pe asistentă care spunea: „E gata! Are o tumoare și n-o duce mult. Săraca!!! 23 de ani și se duce…” Și în momentul ăla m-am uitat la soțul meu și singurul lucru care mi-a trecut prin cap a fost… ce o să facă fără mine.”

Prima noapte în spital a fost prima noapte în care ea și soțul ei nu au dormit împreună. Dar separarea i-a legat și mai mult. Au devenit mai hotărâți să facă acest drum mână în mână. Indiferent de destinație. În spital, în locul unde credea că își va găsi sfârșitul, a pornit spre un nou început. Când era cel mai jos, s-a hotărât să înceapă lupta. Cu ea însăși. Cu boala. Cu destinul. În timp ce își șterge lacrimile, rememorează cu claritate și cu emoție momentul.

„M-am trezit în jur de 5 dimineața și răsărea soarele la geamul meu. A fost cel mai frumos răsărit văzut vreodată! Și atunci mi-am zis că Dumnezeu mă iubește. Și o să mă fac bine. Am zis: tuberculoză, faci parte din mine și o să mă lupt cu tine. Pentru că altă soluție nu era. Decât să pun punct și să o iau de la capăt!”

Cu acest gând a ieșit din spital și a ajuns acasă. Nu au rămas doar vorbe. A căutat puterea în ea. A săpat adânc dar a găsit-o.

Soțul ei își amintește că a văzut-o atunci foarte puternică, foarte hotărâtă. A început să se țină de tratament ca să treacă peste. A văzut o schimbare mare la ea. O schimbare mare care s-a produs când Bianca a înțeles că trebuie să aibă grijă de ea. Că ea este importantă, și frumoasă, și bună. Că depresia și boala de plămâni pot fi învinse dacă sufletul e sănătos. A căutat să facă ceva care să o bucure. Așa a descoperit florile din hârtie.

„Dacă nu-mi descopeream această pasiune, nu cred ca azi mai eram. Nici doctorul meu nu credea că o să mai fiu. Pentru că efectiv am avut plămânii găuriți și boala mânca din mine. Am început să fac flori de hârtie și am zis că sigur pot trăi din asta. Și că asta vreau să fac. M-au ajutat să depășesc momentele grele. M-am focusat doar pe lucrul efectiv. De dimineața până seara, făceam buchetele, aranjamentele. Începeam să mă simt din ce în ce mai bine, fericită, să am încredere în mine.”

A trebuit să aibă încredere în ea chiar dacă toți ceilalți nu au avut.

„Lumea zicea că e o porcărie și că mă joc. Eu am crezut în afacerea asta pentru că am învățat că pot. Și că dacă eu vreau să fac, pot să fac.”

Și a putut să treacă peste toate obstacolele. Nu doar ca să fie ca înainte. Ci mult mai bine.

„Acum îmi încep dimineața fericită. Întotdeauna mă dau jos din pat călcând pe piciorul drept și mulțumind pentru tot ce am. Am învățat să mulțumesc pentru tot ce am bun sau rău.”

Cel mai bun medicament pentru ea a fost soțul ei. A ajutat-o necondiționat. Dragostea și legătura dintre ei se văd și se simt.

Dani, soțul ei, o vede acum mult mai încrezătoare, veselă, schimbată. Cu totul și cu totul alt om. O femeie puternică, frumoasă. Ei doi au deschis o mică afacere de familie cu aranjamente din flori de hârtie.

„Atelierul meu e locul în care hârtia colorată prinde viață. A doua mea casă și locul unde am luat-o de la capăt.”

A învățat singură cum să pună petală cu petală. Cum să dea viață unor flori din hârtie creponată.

„Încerc să creez cât mai în detaliu o floare. Adică să arate cât mai natural. Și chiar dacă se întâmplă ca o petală să fie imperfectă, o las așa pentru că nici natura nu e perfectă.”

Și arată atât de vii, încât și Mama Natura ar trebui să se teamă de concurență. Mai ales că cele făcute de Bianca sunt nemuritoare.

„Lucrez cu soțul meu care mă ajută foarte mult. El îmi pregătește tot ce am nevoie iar eu mă ocup mai mult de montatul și modelatul florilor.”

El confecționează centrul, baza florii. Îl face dintr-un șervețel și apoi îi dă forma dorită din hârtie creponată. Ăsta e singurul lucru pe care ea nu poate să-l facă.

Împreună. Familie. Pasiune. Talent. Încredere. Acestea sunt ingredientele care fac fiecare buchet să fie unic. Niciodată o floare nu iese la fel ca alta. Doar imaginația este limita atunci când vine vorba de combinații, aranjamente și culori. A mers atât de departe încât a creat și rochii din flori de hârtie. Care au ieșit ca desprinse din basme. Creațiile ei au defilat la o prezentare de modă în aplauzele și admirația publicului. Dar nimic nu e ușor. Totul se face cu multă muncă.

„90% din timpul nostru îl petrecem printre flori. Facem asta zi de zi. Sunt săptămâni în care nu avem weekend liber.”

Mirese, nașe, domnișoare de onoare se bucură de creațiile Biancăi. Chiar și cele mai sceptice cliente au fost surprinse plăcut de rezultat. La fel, cine caută un cadou frumos din flori, care să treacă testul timpului ajunge la Bianca.

„Momentan, atelierul fiind la început, nu sunt extraordinare veniturile. Ne putem întreține. E mai mult decât un salariu obișnuit. Ne dorim ca în viitor să angajăm pentru că știu că sunt mulți care vor să facă asta și nu au oportunitatea pe care am avut-o eu.”

Până atunci, lucrează doar ei doi, de dimineața până noaptea. Au ajuns la performanța de a face un buchet pe zi. Deși o singură floare, mai complexă, poate să le ia 40 de minute.

„E puțin dificil să lucrezi cu siliconul cald. Scap pistolul, curge, am degetele arse, iese un fel de fum. La început m-am ars atât de mult încât nu mai simt. Am pățit să mai pice și pe picioare.”

Nu o deranjează. O spune fără să se plângă. Și fără să se oprească. Un inconvenient prea mic pentru o pasiune așa mare.

„Tot ce s-a întâmplat în viața mea m-a adus aici și sunt împlinită cu tot ce am.” 

Nu s-ar mai întoarce la ce făcea înainte de a se îmbolnăvi.

„Celor care vor o schimbare în carieră le-aș spune să nu-și pună întrebări. Eu nu mi-am pus întrebarea dacă nu merge ce fac. Am zis că o să meargă. Dacă avem ceva impedimente le dăm la o parte și va merge. E singura cale.”

Pe calea aleasă, ea speră să ajungă departe. Curajul de a face o schimbare de carieră a ajutat-o să trăiască, să creadă, să viseze.

„Peste 10 ani o să fiu la o căsuță cu gradină verde, cu un copil, soțul meu alături de mine și o afacere mare pe care o voi construi din ce e azi atelierul nostru.”

NOTĂ: Povestea Biancăi Popovici face parte din seria de interviuri „Stop și de la capăt” în care vă fac cunoștință cu oameni deosebiți care și-au schimbat radical meseria și viața. 

Un reportaj realizat de www.alinaprodan.ro în colaborare cu Kanal D.

 

Post Author: Alina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *