Nu-și mai simte trupul și scrie cu sufletul

Mă numesc Andreea Lichi și până la 14 ani am fost un copil ce avea planuri, idealuri și rezultate remarcabile la școală. Făceam parte dintr-un ansamblu de dansuri populare și totul mi se părea perfect. Am dansat chiar și pe scenele din Istanbul și urma să dansez și pe cele ale Parisului.

Credeam că totul îmi aparține și că sunt de neatins. Trăiam ca într-un glob de cristal, departe de tot răul și nu credeam că vreodată mi s-ar putea întâmpla ceva rău. Însă, viața mi-a dat o lovitură, chiar când începeam cea mai frumoasă perioadă din viața unui om – adolescența, ce m-a aruncat într-un coșmar din care nu m-am mai putut trezi, ci doar să caut mai multe raze de lumină care să-mi călăuzească pașii spre idealuri în care să-mi pot găsi rostul.

Cu puține luni înainte să împlinesc 14 ani, am avut un accident rutier ce mi-a dat peste cap toate visurile și mi-a făcut cunoștință cu o realitate despre care habar nu aveam că există. Am ajuns dependentă de niște mașinării ce mă țineau în viață și mă ajutau să respir.

Am ajuns să îmi pot mișca doar ochii, într-un mediu în care zilnic câțiva oameni plecau de acolo cu un cearșaf alb pe față. După mai multe operații și reușite de a speria moartea, fotoliul rulant a devenit extensia mea.

Mi-a schimbat complet viața, ca și cum aș fi murit și m-aș fi născut într-o altă variantă, una în care suferința primează. Am trecut prin clipe ce întrec orice imaginație și am avut de ales între a mă plafona, a-mi plânge permanent de milă și probabil sfârșind în vreun sanatoriu, sau să lupt cu mine, să îmi caut singură soluții și să reușesc să mă reinventez. Am ales varianta din urmă, fiind și cea mai grea, dar am izbutit cu demnitate.

De asemenea, i-am privit și pe cei din jurul meu, și mă refer aici la cei cu care împărțeam saloanele spitalelor, și am descoperit povești în fața cărora rămâi lipsit de reacție și îți dai seama cât de norocos ești pentru ce ai. Eu deja treceam printr-o traumă, dar am descoperit că alții duc și mai multe greutăți și totuși se agață de orice speranță și nu renunță. Atunci mi-am zis că dacă ei pot, eu nu am nicio scuză. Așa am început să pun cărămidă cu cărămidă la tot ce sunt astăzi.

Cel mai greu a fost să-mi pierd independența și abilitatea de a mai merge vreodată și a simți ceva de la piept în jos, la doar 14 ani, e de neînțeles și imposibil de depășit. Nu voi putea niciodată să accept și să mă împac cu ideea.

Însă, am reușit să supraviețuiesc și să și trăiesc, nu doar să exist. Am înțeles că timpul nu se întoarce înapoi și că dacă nu încerc să îmi pansez singură rănile psihice, nimeni nu o va face în locul meu. Fiind și la o vârstă în care nu apucasem să mă bucur de prea multe, îmi doream să experimentez cât mai mult și să caut acele situații care să îmi aducă un zâmbet pe buze.

Probabil nicio conversație cu cineva în situația mea, oricât de optimistă ar fi, nu ar putea să ajute dacă nu există un minim de voință și din partea celui încercat. Deseori tindem să încurajăm, să folosim comuna expresie „va fi bine”, ceea ce poate deveni frustrant pentru cel ce trece printr-un moment greu.

E nevoie de timp, nu pentru vindecare, ci de cele mai multe ori pentru supraviețuire și deprinderea de noi obiective și dorințe. Consider că viața nu se termină după un moment ce ne-a marcat existența. Doar în puterea noastră stă să vedem și partea bună dintr-o situație și să alegem variantele care ne-ar putea fi de folos.

Până la urmă verticalitatea și calitatea unui om nu constau în modul de deplasare. Totul constă în felul în care ne ridicăm după eșec și reușim să ajungem acolo unde ne dorim. Sigur e un drum greu, anevoios, dar satisfacția reușitei întrece orice greutate iar noi putem face imposibilul să devină posibil.

Am 20 de ani și studiez psihologia. Sunt un om pasionat de cunoaștere, îmi place să scriu și iubesc să empatizez cu cei din jur, să-i ascult și, ori de câte ori pot, să le fiu sprijin. Este extraordinară emoția pe care o simți atunci când știi că ai făcut un bine, că nu trăiești doar pentru a consuma.

De asemenea, sunt model în evenimentul Atipic Beauty și fac voluntariat în două organizații, implicându-mă în diverse proiecte ce au ca scop sprijinirea persoanelor vulnerabile. Coordonez un grup de socializare și suport pentru tinerii cu și fără dizabilități, în speranța de a contribui pozitiv în dezvoltarea personală a membrilor grupului și a aduce un strop de fericire în sufletele celor ce au nevoie.
De curând, am scris și publicat prima mea carte, „Suflet de porțelan”. O carte cu toată experiența prin care am trecut.

Părinții sunt mâinile și picioarele mele, sunt independența mea și totul meu. Lor le datorez ceea ce sunt astăzi pentru că fără ei nu însemn nimic.
Fiecare zi a mea cuprinde atât activități medicale necesare traiului meu, cât și activități în care îmi revărs abilitățile rămase, căci psihicul omului e mai presus de orice limitare fizică. Studiez, citesc, scriu, conversez, interacționez și fac multe, poate chiar mai multe decât o persoană cu abilitățile fizice intacte.

Lipsa empatiei din partea societății și a accesibilității din spațiile publice (lift, rampă, trotuare cu deviere, etc.) sunt cele mai mari piedici pe care orice utilizator de fotoliu rulant, din România, le întâlnește. Societatea judecă după aparențe și discriminează fără vreme, fără a asculta povestea din spatele unui om.

Până și în liceu, unde se presupune că toate cadrele didactice trebuie să îmbrace o înaltă ținută academică, dar mai ales morală, am avut experiențe negative din partea profesorilor. O profesoară mi-a spus că sunt doar o pierdere de timp, că ea predă doar olimpicilor. M-a durut enorm, mai ales că preda materia pe care o îmbrățisam cel mai mult – biologia.
Nu am fost la olimpiade, primii ani de după accident i-am petrecut între spitale și școală, dar întotdeauna am avut rezultate mult mai bune decât mulți alți colegi.
În ceea ce privește instituțiile publice, e o totală lipsă de respect din partea conducerii. Cei mai mulți nu țin cont de drepturile legale care îi obligă să ofere condiții pentru cei cu nevoi speciale, în așa fel încât toată lumea să beneficieze de șanse egale.

Tot în liceu, directorul a spus că e prea scumpă rampa. E frustrant, umilitor și dezamăgitor ce se întâmplă în societatea românească. Din păcate, multora le bate vântul prin conștiință și le lipsește respectul, empatia și înțelegerea, practic acele valori morale necesare umanității.

Scrisul e acțiunea care mă pasionează cel mai mult și, în același timp, mă relaxează, iar bucuria cea mai mare o am atunci când reușesc să aduc un zâmbet pe chipul cuiva, când știu că am contribuit la fericirea unui om.

Aveam nevoie să vorbesc cu mine, să îmi povestesc tot ce s-a întâmplat în ultimii 6 ani jumate. A fost felul meu de a mă destăinui lumii, modul meu de a mă descătușa de zecile de emoții și stări prin care am trecut fără să îmi doresc.

„Suflet de porțelan” este o confesiune, dar și o lecție despre curaj, despre curajul de a te naște din nou, altfel decât ai fi crezut. Cred eu că această carte poate fi de folos multora. Nu doar pentru a trece peste o situație grea, ci și pentru a învăța să se aprecieze mai mult, pe ei și lucrurile esențiale ale vieții – cum sunt ridicatul din pat dimineața sau atingerea unei persoane dragi.

Cartea poate fi comandată de aici: https://www.libris.ro/suflet-de-portelan-andreea-lichi-LIB978-606-029-278-4–p20459817.html

Peste 10 ani mă văd terminând masterul în psihologie clinică și profesând ca psihoterapeut și psiholog clinician, dar fiind și autoarea a încă 5 cărți. Mă văd un doctor de suflete ce va putea să aline suferința altora. Viața, cu bune si rele, trebuie trăită și merită să ne bucurăm de frumusețea ei, indiferent de furtunile întâlnite pe parcurs.

NOTĂ

Acest interviu face parte din seria „Schimbă perspectiva”. Cred că e nevoie în perioada asta, mai mult decât oricând, să nu uităm să vedem viața în ansamblu. Să nu ne afundăm în greutățile zilnice fără a ieși din când în când și a vedea situația din exterior.