A plecat singură prin lume cu rucsacul în spate

În 2011 lucram la Prima TV, corespondent acreditat pe guvern, BNR și alte instituții financiare. Îmi plăcea ce făceam, mă ținea în priză adrenalina pe care ți-o dau munca de teren și transmisiunile în direct, îmi plăcea să scriu, să cunosc lume multă, să fac ceva diferit în fiecare zi. Mă înțelegeam bine cu șefii, aveam colegi simpatici și în general o viață foarte activă, asezonată cu de toate. Iar Bucureștiul l-am iubit enorm din prima clipă (m-am mutat în București când am dat la facultate). Făceam destul de des reportaje în care intervievam oameni de PR sau din lumea de business și mă întrebam uneori cum e să fii de cealaltă parte a baricadei?! În plus, am prins o perioadă cu multe schimbări de guvern, cu ședințe interminabile, cu ore nesfârșite de așteptat pe la partide după un X sau Y ca să îți dea o declarație. Și începusem să mă întreb dacă asta vreau cu adevărat. 

 

 

Îmi intrase în cap că sunt într-o rutină a noului. Da, în fiecare zi e ceva diferit dar la final ai doar alte personaje care îți repetă aceleași povești, în fiecare sezon ai aceeași rețetă de știri. În plus, făceam destul de multe materiale despre destinații exotice, ilustrate frumos cu imagini de vis, transformam în știri statistici despre locuri de muncă în străinătate și despre cât se câștigă. Așa că, una peste alta, într-o zi am decis să plec. Unde? Cum? Să fac ce? Păi mi-am amintit că pe lista cu lucruri de făcut în viață era și un master. Așa că, de ce nu, mi-am zis că aș putea începe cu asta. S-a întâmplat totul foarte repede pentru că se termina perioada înscrierilor și odată ce îmi intrase plecatul în cap nu mai puteam aștepta încă un an. Am început să caut și în final am ales un master la o școală de business din Madrid.

 

 

Mi-am început deci călătoria prin “străinătăți” la Madrid (septembrie 2011) unde am făcut un master pe comunicare (Corporate communications, la IE Business School, cu mult accent pus pe marketing, branding, advertising, new media etc.). În Madrid am lucrat câteva luni pentru The National Geographic Store, în echipa de marketing după care, în 2013, m-am mutat în Elveția. Am lucrat pentru o altă firmă mare, cu rețeta completă: corporație, muncă de birou combinată cu călătorii exotice și dese, titlu de două rânduri pe cartea de vizită, mediu internațional cu colegi de prin toată lumea, bani mulți și timp puțin. Dar am învățat enorm de multe lucruri și am crescut mult atât pe plan profesional, cât și personal. Mi-am dovedit mie că dacă îmi pun mintea la contribuție pot reuși orice, oriunde. Și mi-a plăcut să concep strategii de comunicare, să organizez evenimente, să coordonez echipe, să fiu omul creativ dar și pragmatic, să aibă lumea încredere să îmi dea pe mână proiecte importante.

 

 

Sunt extrem de recunoscătoare vieții că am ajuns, printr-o conjunctură de evenimente fericite, în Elveția. Pentru că a marcat începutul unei schimbări totale în viața mea și pentru că Elveția este acum un alt “acasă”. Doar că la un moment dat și în lumea corporatistă intri în același cerc vicios de rutină a noului. Sau poate că nu sunt eu făcută să stau locului prea mult.

 

 

În secret, îmi doream de foarte mult timp să plec de una singură prin lume. Dar știți genul ăla de vis pe care îl tot coci mental la foc mic și îl întorci pe toate părțile și pe care îl amâni atât de mult pentru că niciodată nu e momentul potrivit până când nici tu nu mai înțelegi prea bine dacă chiar îți dorești asta cu adevărat sau ești mai degrabă îndrăgostită de o idee. Am călătorit mult cu valiza înainte să plec cu rucsacul în spate. Am fost destul de norocoasă încât să văd în călătorii de muncă țări din Europa, Asia, America Latină și câteva locuri din State. Iar vacanțele s-au împărțit între destinații noi și reveniri în locuri deja dragi. Dar mereu cu valiza.

 

 

Atunci când îți cumperi un bilet de avion sunt întrebările acelea standard “călătoriți în interes de serviciu sau vacanță?”, “aveți valiză de cală sau doar bagaj de mână?”. Era o vreme când cumpăram bilete de avion atât de des (de fapt încă fac asta) încât aveam o glumă cu prietena mea că vreau să călătoresc “sin maleta, por placer” (în spaniolă: „fără valiză, de plăcere”). 

 

 

Primul drum, fără valiză și de pură plăcere, cu un rucsac mic și singură cuc, a fost în Portugalia, care fusese cap de afiș multă vreme. Iar al doilea a fost în Cuba (despre care aveam deja în cap o întreagă fantezie la care lucrasem încă din facultate, numai că era întotdeauna prea departe, prea scumpă, prea nu acum, prea… prea multe scuze). N-a fost chiar ca în imaginația mea dar au fost două săptămâni aproape exclusiv fără acces la internet și doar eu cu mine, hoinărind pe ritmuri vesele într-o țară frumoasă unde mai toți tinerii visează să poată emigra iar cei trecuți de prima tinerețe trăiesc din amintirea unor vremuri de glorie demult apuse. 

 

 

 

 

Iar Havana te forțează să-ți folosești imaginația pentru că cele mai multe clădiri sunt într-o paragină totală. Majoritatea pozelor celebre sunt dintr-un alt timp iar contrastul dintre puținele zonele nou refăcute și cele care așteaptă la rând este dureros pentru ochi. Dar Cuba în sine e o experiență care merită trăită pentru că are un farmec aparte, muzică care-ți topește sufletul și oameni care știu să spună povești captivante.

 

 

În 2017 am început să simt și eu că timpul nu mai avea răbdare. Dar adevărul e că nu mai aveam eu răbdare cu mine. Ajunsesem într-un punct în care devenisem cel mai mare critic al meu, căzusem în capcana asta de-a trăi prea mult din scenarii despre trecut și fantezii despre viitor în timp ce prezentul îmi scăpa cumva printre degete. Așa că, de la bun început, am știut cumva că n-am să plec într-o vacanță, ci într-o călătorie… spre mine. În noiembrie mi se termina contractul iar în decembrie am plecat, cu bilet doar dus, în Mexic. 

 

 

 

 

 

N-am plecat cu un plan concret și nici cu o dată de întoarcere în minte. Vroiam să am toată libertatea din lume și să nu alerg dintr-un loc în altul după o agendă prestabilită. Am trăit foarte multe experiențe și cred că am bifat toate categoriile: de la neașteptat de amuzante până la unele foarte profunde. Pentru că asta a și fost intenția cu care am plecat la drum: să înțeleg cine sunt eu, cât din mine mai sunt eu fără oamenii pe care îi cunosc deja și cât de mult oglindesc ceea ce am în jur. 

 

 

În ultima mea noapte din Tulum (Mexic) am asistat pentru prima dată la o ceremonie Temazcal. Un fel de meditație într-o saună extremă. Cu origini în culturile aztece, e un ritual de purificare completă: corp, minte, suflet. Cam două ore, peste douăzeci de femei, într-un cort mic, foarte bine izolat, cu o groapă săpată în mijloc unde la fiecare jumătate de oră erau aduse și așezate noi pietre preîncălzite în foc (“abuelitas” = bunicuțe), în timp ce femeia care conducea ceremonia invoca cele patru elemente naturale (apă, foc, pamânt, aer), cânta diverse cântece ritualice vechi și ne ghida spre anumite teme de meditație.

 

 

A fost o experiență intensă, în care am reușit pentru minute în șir să mă conectez cu mine la un nivel foarte profund și în același timp să simt cum suntem cu toții foarte interconectați, cum gândurile sunt energie și plutesc în aer și fiecare dintre noi poate avea acces la această energie colectivă.  

 

 

Guatemala a fost o altă țară în care am trăit experiențe foarte profunde. Am încercat, tot pentru prima dată, un curs de 10 zile de meditație Vipassana. Adică 10 zile în care faci un pact de tăcere, nu schimbi nicio vorbă cu nimeni, meditezi cam 10 ore în fiecare zi, nu ai niciun fel de legătură cu lumea exterioară (nu vorbești la telefon, nu ai acces la internet, nu citești, nu scrii în jurnal, nu asculți muzică).

 

 

Este incredibil să te observi, să vezi cât de multe gânduri îți dau târcoale și cum te învârți singur într-un cerc vicios, în scenarii din trecut sau în griji pentru viitor și cum toate gândurile astea nu te lasă sub nici formă să fii prezent. Să nu vorbesc a fost poate cel mai ușor lucru. Dar bătălia interioară a fost cumplită, în primele trei zile cel puțin. După care, încet-încet, mintea se liniștește și reușești  să te bucuri de un mare calm, o pace interioară. Tot în Guatemala, în nord, am văzut unul dintre cele mai impresionante parcuri cu ruine și temple ale civilizației Maya (Tikal).

 

 

Iar în sud am mers într-o excursie pe un munte vulcanic (Acatenango, Volcan de Fuego) la aproape 4.000 de metri. Am rămas peste noapte iar la cină, în timp ce stăteam cu colegii de drumeție la un pahar de vin și multe povești, am avut parte de un spectacol pe viu, o explozie de lumini de foc, o erupție a vulcanului de pe muntele de vis-a-vis. Dimineața următoare am pornit la ora 4.00 să vedem răsăritul chiar din vârf. Am avut parte de unul dintre cele mai memorabile răsărituri de soare pe care le-am văzut. Un vânt rece care tăia în carne vie, dar un cer roz și un peisaj selenar, incredibil.

 

 

La coborâre, un cu totul alt scenariu, un soare strălucitor, porțiuni cu teren mișcător, o liniște aproape ireală. În plus, te încearcă tot felul de emoții atunci când reușești să faci lucruri noi sau să îți depășești vreo frică personală.  

 

 

 

În El Salvador am nimerit într-un sat de surferi unde pe aceeași plajă am văzut într-o dimineață un răsărit de soare iar seara, un apus. E unul dintre puținele locuri unde vezi așa o minune, să răsară și să apună soarele ca într-un tablou, o dată la dreapta, o dată la stânga. 

 

 

Am ajuns în Nicaragua cu două luni înainte să înceapă protestele de stradă împotriva unor reforme sociale propuse de guvern (cam ca la noi, cu măriri de taxe și tăieri de beneficii). 

 

 

Am stat doar două săptămâni. E o țară frumoasă dar săracă, cam ca la noi la țară, doar că în loc de lanuri de porumb sunt plantații de banane cât vezi cu ochii. Cam toată America Centrală are munți vulcanici, peisaje minunate, plaje superbe.   

 

 

 

Costa Rica mi-a rămas în suflet pentru o mână de oameni minunați peste care am dat în diferite împrejurări și care s-au transformat în prieteni foarte dragi. Și aici am descoperit plaje nemaipomenite și junglă, natură, foarte multă natură. De fapt, cam toată călătoria mea a fost prin locuri cu foarte multă natură, am evitat orașele mari. 

 

 

Când am ajuns în Panama City (deși nu e exagerat de mare dar are o puternică influență americană iar eu nu sunt tocmai fan), după patru luni de colindat prin sate și orășele, mă simțeam ca într-un film în care fata desculță vine la oraș cu desaga în spinare. Altfel, Panama m-a impresionat mai mult decât m-aș fi așteptat. Atât de mult încât am stat vreo cinci săptămâni.

 

 

Mi-au rămas foarte viu în minte vulcani, plaje unde trebuia să am grijă să nu calc pe steluțe de mare și căsuța din junglă în care am stat câteva zile și de unde vedeam în după-amiezi leneșe, la doi metri de mine, zeci de maimuțe care se jucau în copaci. Vedeam asta de pe geamul decupat în lemn care avea niște perdele de pânză în loc de sticlă. Iar de pe verandă auzeam seara oceanul în depărtare.

 

 

 

 

 

Tot în Panama am nimerit la un moment dat într-un hostel unde am găsit atât de multe personaje interesante încât mi s-a părut că sunt parte dintr-un experiment social: un brazilian care făcea sculpturi în nuci de cocos (ne dădea în fiecare zi să bem apa de cocos și să mâncăm “carnea”) pe care le vindea apoi turiștilor ca să își finanțeze călătoriile, un băiat de 21 de ani din Peru care învăța atunci să scrie și să citească, un cuplu de muzicieni, un argentinian care făcea tatuaje, altul care călătorea deja de vreo trei ani, patronul care avusese în tinerețe o poveste de dragoste cu o româncă pe un vas de croazieră.

 

 

 

N-am folosit hărți sau ghiduri turistice, am mers pe unde am simțit. Singurul algoritm personal pe care l-am avut a fost să aleg o destinație la munte, una la mare. Și tot mergând așa, dintr-o țară în alta și dintr-un loc în altul, am înțeles că sunt unele locuri care te cheamă cumva la ele.

 

 

Mi s-a întâmplat să nu înțeleg foarte bine de ce insist să merg spre un anumit loc până când nu am ajuns acolo. Așa am ajuns de exemplu în Cabo de la Vela (Columbia) unde am stat două săptămâni într-un sat din deșert, am dormit în hamac într-o (mult spus) casă cu trei pereți de placaj, dar aveam Marea Caraibilor în față în loc de al patrulea perete.

 

 

În fiecare seară aveam o găleată de apă ca să fac duș. Pentru că apa și de altfel toate resursele ajungeau foarte greu acolo (mai puțin o bere de contrabandă care venea din Venezuela și care se numea Polar). Însă viața în deșert e o experiență în sine, te face să apreciezi abundența de apă și de lucruri pe care le ai în general. Sunt însă oameni care s-au născut și trăiesc în deșert și care nu cunosc altă realitate. Iar cea pe care am perceput-o eu e una foarte dură. 

 

 

De acolo am mers spre cel mai nordic punct din America de Sud (Punta Gallina, Columbia), un deșert și mai puțin populat. Acolo mi s-a întâmplat ceva foarte amuzant. Eram singură și am cunoscut, în mașina cu ghid care ne ducea să dăm o tură prin diferite locuri, două fete din Olanda și trei băieți din Chile care aveau o glumă. Ca să faci parte din grupul lor trebuia să cânți imnul țării tale. Eu și cântatul… cu atât mai puțin imnul. Dar după ce mi-au tot cântat ei și când am avut vreo două ore de stat pe o plajă printre dune și privit un tablou de nedescris, cu o mare verde, valuri mari, multă spumă albă și nisip cât vezi cu ochii, m-am lăsat convinsă și le-am cântat și eu imnul nostru.

 

 

Călătoria asta de o jumătate de an mi-a schimbat din nou viața cu 180 de grade. Am bifat obiective turistice importante, dar a fost despre experiențe și oameni mai degrabă decât despre locuri și lucruri. Au fost multe experiențe care m-au marcat iar dincolo de peisaje au fost mereu oameni.

 

 

Străini care mi-au devenit prieteni, indiferent că am petrecut o zi sau că am ales să călătorim împreună o vreme. Iar când n-a fost despre alți oameni a fost despre mine: să văd cum reacționez la necunoscut, să accept unele aspecte, să îmi depășesc anumite limite, inclusiv să merg pe jos cinci zile, în teniși, prin junglă și poteci în pantă, până la Orașul pierdut (La Ciudad Perdida) în Nordul Columbiei. Sau să tac 10 zile, să încerc să fac surf sau windsurf, să dorm sub cerul liber. 

 

 

La începutul anului am fost două luni în India. India e ceva ce trebuie experimentat. Acolo ai senzația că viața se întâmplă pentru tine. Întâlnești oameni incredibili, ai lecții de viață la tot pasul. Acum sunt în Europa, dar spre sfârșitul anului probabil o să plec din nou pe undeva. Îmi place să călătoresc singură, e ceva total diferit de vacanțele cu prietenii așa că sigur o să repet. În fiecare an, chiar dacă poate pentru perioade mai scurte. Călătoritul e ceva ce îți intră în sânge și prea greu îți mai poți închipui viața fără drumuri. În plus, aș vrea să văd cât mai multe locuri de pe lumea asta și încă am atâtea pe listă.

 

 

 

Glumesc de multe ori spunând că sunt cea mai norocoasă fată pe care o cunosc. De când mă știu, caut și găsesc trifoi cu patru foi. Poate o fi ăsta marele meu secret. În Panama mi-am bătut orice record personal în materie de trifoi cu patru foi când am găsit într-un singur loc, într-o drumeție pe munte, 17 (!!!).

 

 

Deci, norocoasă cum sunt, n-am avut niciun fel de neplăceri. Și nici nu mi-a fost frică. Călătorind, înveți cumva să îți activezi instinctele, să citești oamenii și să nu te pui inutil în situații ciudate. Am călătorit mult și cu mijloacele de transport în comun (spre deosebire de alternativa unor microbuze private și mai scumpe), am trecut singură multe granițe între țări, dar n-am niciun eveniment nefericit de raportat. Poate pentru că nu mi-a fost frică, nici nu s-a întâmplat.

 

 

Eu cred că toate gândurile sunt energie și că ne atragem ce gândim. Îmi era mai frică să nu calc noaptea în vreun ciob pe plajă (pentru că eram mai tot timpul desculță, cu un record de două săptămâni în deșert în Columbia când nu mi-am pus în picioare nici măcar șlapii) sau că o să fac bătături la vreun picior când o să mă cațăr pe cine știe ce munte decât îmi era că mi s-ar putea întâmpla ceva grav. 

 

 

Orice călătorie te schimbă. Indiferent cât de scurtă sau unde. Iar când pleci la drum singur, așa cum am făcut eu, te schimbă cred ceva mai mult. Înveți să petreci timp doar tu cu tine, să îți asculți instinctele, să apreciezi ceea ce ai și, în general, să fii recunoscător pentru fiecare zi și pentru fiecare întâmplare pe care o trăiești. 

 

 

Fiecare zi e ca o nouă viață. În fiecare dimineață o iei de la capăt cu alți oameni, alte locuri, alte întâmplări. Iar seara tragi linie, înveți lecții noi și îți promiți că mâine faci mai bine. Te atașezi de oameni și de locuri, normal, dar înveți să mergi mai departe, să iei cu tine amintirile și să fii prezent în fiecare moment și în fiecare loc. Nu există loc pentru păreri de rău, că ai vrea să fie mai mult sau mai bine, e întotdeauna o mare bucurie și multă recunoștință pentru tot ceea ce ai trăit. În plus, ai ocazia să te observi prin ochii unor necunoscuți și asta îți dă o cu totul altă perspectivă asupra vieții.  

 

 

Cunoști oameni și locuri noi aproape în fiecare zi. Însă cu cât te plimbi mai mult, îți dai seama că oamenii sunt, în esență, la fel peste tot: fiecare cu dramele și cu visurile lui, fiecare țară cu problemele ei, nicăieri nu e doar roz sau doar trist. Dar înveți câte ceva de la fiecare, îți dai seama că sunt atât de multe feluri de a trece prin viață sau de a te bucura de ea. 

 

 

Când călătorești, prieteniile se leagă diferit. Înveți să ai încredere în oameni, cu unii poate călătorești zile în șir, cu alții o singură zi, dar la sfârșit ai aceeași senzație, că îi cunoști de o viață întreagă. Sunt oameni care îți intră imediat la suflet și pe care știi sigur că ai să îi revezi la un moment dat în viață. Sunt alții cu care împarți momente frumoase, dar cu care nu schimbi nici măcar un contact pentru că știi că n-o să vă mai revedeți. Și e ok așa. Te atașezi de oameni, dar înțelegi că fiecare poveste aparține unui timp și spațiu și pleci fericit mai departe pe drumul tău.  

 

 

Nu sunt foarte pretențioasă cu mâncarea, dar m-a impresionat să văd cum mâncarea creează cumva legături între oameni. Cum gătești uneori împreună cu un grup și cum fiecare aduce ce are. Sau când un străin gătește pentru tine sau își împarte mâncarea. Cred că mâncarea, muzica și cărțile sunt limbaje universale care trec peste orice bariere culturale. 

 

Timpul trece altfel când ești pe drum. Sunt zile în care faci o mulțime de lucruri, ieși din casă dimineața și te întorci seara ca și cum ai merge la muncă, doar că munca ta e să te cunoști pe tine, să explorezi locuri, să cunoști oameni, să asculți povești. În alte zile, alegi o plajă și o carte și cam asta e.

 

 

Am învățat să mă ascult. Să spun dar mai ales să fac ce simt. Să nu aștept nimic de la nimeni. Am înțeles cât de puține lucruri ne folosesc cu adevărat într-o călătorie sau în viață. Și cu toate astea suntem obsedați de acumulatul de lucruri și de căratul lor când plecăm de-acasă. În general, când plec, îmi aleg câteva ținute preferate și, în rest, iau cu mine haine de care sunt gata să mă despart: înainte să mă întorc acasă le fac cadou pentru că întotdeauna se găsește cineva care are mai multă nevoie de ele decât mine. 

 

Am înțeles că nu pot ajuta pe toată lumea, dar că pot să fiu un om bun cu toată lumea. Zâmbetele și bunăvoința nu costă nimic, dar fac o mare diferență. Am învățat că etichetele puse înainte de a cunoaște povestea unui om sunt de cele mai multe ori greșite. Și îmi impun să nu le mai pun. Pentru că fiecare om are adevărul său. Am învățat să mă văd uneori prin ochii altora care de cele mai multe ori sunt mai îngăduitori cu mine decât sunt eu. 

 

 

În fiecare zi încerc să fiu eu însămi schimbarea pe care vreau să o percep, inclusiv la un nivel mai pragmatic. După ce am văzut atâtea paradisuri invadate de gunoaie și de plastic, încerc să nu mai cumpăr apă la sticlă (am sticla mea pe care o umplu în general cu apă de la robinet sau filtrată), nu mai beau cu paiul, merg la cumpărături cu pungă de pânză, încerc să cumpăr pe cât posibil doar produse locale, nu mai folosesc creme de corp de ani de zile și n-am nici măcar un rimel (asta spre deosebire de vremurile când aveam dubluri la mai toate cosmeticele utile și mai ales la cele inutile). 

 

 

 

 

 

 

Am o relație foarte bună cu familia mea și, evident, ai mei sunt foarte mândri că au o fată curajoasă care își ia rucsacul în spinare și pleacă la plimbare prin lume. Când sunt în Europa vorbim des, dar când plec mai departe nu îmi place să fiu legată tot timpul de telefon. Ai mei înțeleg că uneori ajung în locuri în care chiar nu este internet sau că sunt zile în care pur și simplu vreau să fiu doar acolo unde sunt și să nu vorbesc sau să scriu. Dacă lor le e vreodată frică pentru mine au învățat să nu mi-o spună prea des pentru că știu deja ce o să le răspund: alea nu sunt fricile mele, sunt ale lor.

 

 

Iar prietenii mei deja s-au obișnuit cu mine. Toată lumea îmi zice „Dora the Explorer”, după desenele animate cu Dora. Am prieteni prin toată lumea iar cei mai apropiați știu că uneori dispar de pe radar cu zilele sau chiar cu săptămânile, dar mă întorc mereu cu povești amuzante sau profunde. Deci conversațiile de după sunt și mai delicioase. 

 

 

Acum mă bucur de viață. În fiecare zi. Mă stresez mai puțin și învăț să mă iubesc și să mă apreciez mai mult. Cel puțin asa cred. Sunt foarte prezentă în tot ceea ce aleg să fac. Da, sunt o norocoasă pentru că pot să aleg în fiecare moment cum arată viața mea. În prezent lucrez cu două prietene la un proiect online. Se numește Digital Smart și oferim servicii de consultanță pe comunicare și marketing digital, creem strategii și conținut pentru social media, analizăm piața, tendințele, oferim training-uri de social media. Și mai colaborez cu niște prieteni la un alt proiect online Truself Explorers. O comunitate de oameni care au aceleași valori și care oferă diverse experiențe transformatoare (de la yoga la terapii acvatice, ceremonii de tot felul, dans, muzică, meditații etc.). 

 

 

Viața mea de azi e foarte diferită de cea de acum 10 ani într-un fel la care nici măcar nu visam. Când alergam pe tocuri cu microfonul în mână după primul ministru nu prea mă închipuiam cu rucsacul în spate sau alergând desculță prin cine știe ce colț uitat de lume. Iar acum nu prea mă mai pot închipui prinsă într-un sistem, cu o muncă exclusiv de birou și cu doar câteva zile de vacanță pe an. 

 

 

Cred însă că vor rămâne constante câteva lucruri: și peste 10 ani mă văd tot o persoană independentă, matură emoțional, capabilă să am grijă de mine pe toate planurile, cu multă energie și empatie de împărțit oamenilor pe care o să-i întâlnesc pe drumul meu. Cu poftă de viață, dans, aventură. Mă văd un om fericit, un explorator neobosit pentru că indiferent unde o să fiu sau ce proiecte o să îmi capteze atenția și energia știu că toate vor fi alegerile mele. Și cred cu tărie că orice drum alegem ne aduce mai aproape de noi și de lecțiile pentru care am venit aici. Multe persoane mi-au scris că le inspir sau că le trăiesc visul. De fapt, eu doar îmi trăiesc visul meu. 

 

 

NOTĂ: Povestea Dorei Salvan face parte din seria de interviuri „Stop și de la capăt” în care vă fac cunoștință cu oameni deosebiți care și-au schimbat radical meseria și viața.