Băieții mei au avut serbare la grădiniță. Cel mic, prima lui serbare. El e mai independent și mai curajoș decât era fratele lui la aceeași vârstă. S-a cerut singur la grădiniță la doi ani și jumătate. Își știa poezia și cântecelele pentru serbare le cânta singur prin casă. Eram siguri că nu va fi nicio problemă. Când am ajuns la sala pregătită pentru serbare, nu a mai vrut să se dea jos din brațe. Mai întâi de la mine, apoi de la tati. A stat printre copii pe băncuță dar fără să se dezlipească toată serbarea. Ne-am mirat. Dar nu am fost deloc dezamăgiți sau supărați. Să vă spun de ce.
Cel mare, care e mai timid, a participat fără probleme la prima lui serbare de la grădiniță. A cântat, a dansat. Nu a venit nicio secundă la noi în sală pentru sprijin. La a doua serbare, nu a mai coborât de la mine din brațe iar noi am fost spectatori pentru ceilalți copii. Am încercat să-l încurajez fără să-l forțez, fără să-l fac să se simtă vinovat sau mai prejos de ceilalți copii. Nu a funcționat. În sufletul meu s-au înecat toate corăbiile. Toți ceilalți copii cântau și dansau iar noi ne uitam.
La următoarea serbare i-am spus că nu trebuie să meargă dacă nu vrea. Că la serbare mergem să ne distrăm, să ne simțim bine. Și nu ne-am dus.
Acum, la serbarea din acest an, a mers de bunăvoie, cu nerăbdare și bucurie. A spus tare și clar poezia la microfon, a cântat cu zâmbetul pe buze și a dansat senzațional. Atât dansuri populare, cât și street dance (face de 2 ani). S-a distrat și s-a bucurat alături de colegii lui. Atât de mândră ce am fost că erau să-mi iasă cele două inimi: una din piept, una din burtă, că acum sunt fericita posesoare de două.
Vreau să spun că fiecare copil are ritmul lui. Eu voi încerca mereu să-i înțeleg, să nu pun presiune suplimentară atunci când au emoții sau rețineri. Să le dau timp și libertatea de a fi ei. Îi iubesc așa cum sunt și nu vreau să-i transform în altcineva.
